Raporturile necenzurate ale Liei Bugnar cu multiculturalismul

 

lia bugnar

În continuare, dragi cititori, un interviu plăcut, elegant, nu întru totul discret, cu Lia Bugnar, dramaturg, la bază din Balta Albă, București. Lia Bugnar a scris și regizat spectacolul „Două liniuțe”, cap de afiș în Festivalul Caleido. Deci, care e treaba scumpei Lia Bugnar cu diversitatea culturală?
Andrei Crăciun


Am venit astăzi aici, în casa dumneavoastră, dragă doamnă de teatru, ca să vă iau un interviu, în vederea site-ului caleido.ro. Festivalul Caleido, în care participați și dumneavoastră cu spectacolul „Două liniuțe”, este menit să promoveze diversitatea culturală, multietnicitatea, pacea și înțelegerea între oameni. V-am făcut această introducere, ca să știți – pe cât posibil – despre ce vorbim.

Sper că o să apară asta în interviu, așa cum ai formulat-o.
De ce nu? Care este treaba cu aceste „Două liniuțe”? Ce este acest spectacol, Lia Bugnar?
Întrebarea conține și răspunsul: acest spectacol este un spectacol.

Să încercăm, totuși, efortul detalierii.
Un spectacol de teatru, făcut după o piesă pe care am scris-o eu, și în care piesă, conform unui tic al meu, mi-am distribuit actorii prieteni, care – întâmplarea face – sunt îngrozitor de talentați.

Când ai scris dumneata această piesă de teatru și cu ce scopuri?
În anul 2013; recunosc, a fost o comandă.

Cine a îndrăznit să-ți dea această comandă?
O asociație care se numește „Cercul fetelor deștepte”.

Ce este „Cercul fetelor deștepte”? Faci parte din acest cerc?
Niciodată.

Dar cine sunt oamenii ăștia, propriu-zis, fetele astea deștepte? E un fel de ONG, sau ce?
Este o organizație non-profit care mi-a comandat o piesă în care să ating tema avorturilor în rândul româncelor. Eu nu înțeleg cum ajunge să te frământe atât de tare o problemă a societății românești încât să te și apuci să faci ceva concret. Se pare că suntem campioni, cumva, la avorturi – în Europa –, avem un loc de cinste pe plan mondial.

Și comanda a fost doar așa, la modul: „Fă și tu o piesă!”, sau ți-au acordat și parale?
Am fost remunerată pentru treaba asta, chiar destul de generos. Dar recunosc că nu ăsta a fost argumentul, pentru că mă feresc de orice comandă din lumea celor care nu se ocupă cu teatrul; mă feresc foarte tare, pentru că toți sunt entuziaști în a-ți comanda lucruri, în a-și depăna fanteziile teatrale, filmografice, uneori; și tu te apuci, faci treaba și după aceea oamenii ăia dispar în ceață sau nu le place ce ai făcut. Și, în general, evit cu încăpățânare orice comandă.

LIA BUGNAR N-AR FACE NIMIC DACĂ N-AR FI FACTURILE ȘI S-AR GĂSI UN MODEL DE CĂȚEL CARE SĂ SE HRĂNEASCĂ DOAR CU AER

Dar tu aveai ideea pentru piesa asta – adică ai fi făcut-o oricum, sau atunci te-a intrigat și ai scris-o special?
N-aveam nicio idee, pentru că, în general, nu am idei; eu sunt un om care, dacă ar fi lăsat, n-ar face nimic. Problema este cu facturile și cu faptul că n-am găsit încă un model de cățel care să se hrănească cu aer. Sau să ne hrănească el – cățelul – și pe noi. Și m-a fascinat că aceste tipe de vârste fragede s-au sesizat atât de tare în legătură cu flagelul ăsta al societății fertile românești, încât au și trecut la treabă și s-au organizat; e adevărat că, dacă intri pe site-ul lor, sunt atât de multe variante contraceptive și atât de comode și simple, încât nu cred că mai trântești vreodată un copil doar pentru că te-ai îmbătat într-o seară sau te-a apucat entuziasmul și ți s-a părut că tipul seamănă cu Brad Pitt mai tare decât avea să semene a doua zi dimineață, când te vei fi dezmeticit. Și am acceptat să mă văd cu ele, mi-au povestit; mi s-a părut o cauză impresionantă și cel puțin decentă, și am zis: „Da!”, pentru că am avut senzația că nu pot fi chiar inconștiente încât să mă pună la o asemenea treabă și să nu treacă în etapa următoare, în care noi chiar facem spectacolul…
Ele au mai avut treabă și cu implementarea, sau rolul lor în poveste se termină după ce ai făcut piesa?
Am făcut spectacolul și ele, după aceea, au mai povestit pe site-ul lor despre spectacol… Au mai organizat și niște turnee pentru spectacole, pentru un public-țintă: oamenii tinerii. Și e absolut admirabilă intenția și, până la urmă, faptul că lucrurile au ajuns, iată, la o execuție oarecare – mai bună, mai proastă, nu mai contează, dar s-a dus un lucru la bun sfârșit. Și tema lor a fost într-atâta de simplă: „Uite, noi vrem să facem populația fertilă a României mai conștientă de ce se întâmplă și de posibilitațile lesnicioase care există, pentru a evita crima și automăcelărirea trupului; și noi credem că o piesă de teatru e un mijloc de transport bun”.

Dar cum au ajuns la tine, ți-au spus de ce tu?
De ce eu? Eh, asta rămâne un mister. Mi-au zis că au văzut spectacole de-ale mele și li s-au părut foarte simpatice și că lumea vine să le vadă – vreuna dintre ele văzuse spectacolele mele și era oarecum o admiratoare, să zicem așa.

Ca o deducție logică, așa.
Întocmai. Și am plecat acasă convinsă că fetele nu sunt neserioase și că tot ce spun e valabil; singura îngrădire pe care mi-au dat-o a fost, cumva, să nu se cunoască că a fost o comandă și nici să nu fie o piesă didactică și antipatică.

10273195_564863120279692_5224434606607101606_o

Foto: Facebook Lia Bugnar

Are un mesaj social, dar inclus, nu explicit.
Inclus, da. Și evident că, la un moment dat, am ajuns să ne batem cap în cap, pentru că eu asta am și făcut – o poveste în care ideea asta a contracepției reiese cam la tot pasul, dar nu e formulată neapărat explicit – și, la un moment dat, fac și un fel de plasare de produs, dar care nu e neapărat… ele n-au niciun produs pe site-ul ăsta, de vânzare, adică. Problema a fost că ele nefiind chiar scriitorese de teatru – spre deloc –, nu știau ce funcționează, nu puteau să analizeze piesa, în faza de lectură. Și aici veneau cu propuneri, nu-știu-ce, moment în care – evident – a ieșit țața din mine și am zis: „Băi, vreți așa – bine, nu vreți – iarăși bine! Eu știu că funcționează; cu sau fără comanda voastră, eu tot o să fac spectacolul ăsta, că îmi place ce a ieșit!”. Și atunci ele au zis: „Hai să mergem pe mâna nebunei, că totuși piesele ei de până acum au fost numai succese”, și s-a întâmplat și acum la fel.

Succes, deci.
Au făcut bine că au mers pe mâna mea și au văzut din prima seară în care au venit la spectacol și au văzut reacția sălii; și paradoxul a fost că s-a hlizit lumea tot timpul, nu-știu-ce, și, în momentul în care am pomenit de produsul contraceptiv, s-au luat aplauze; deci a fost primul moment în care s-a aplaudat în sală, și atunci le-am văzut figurile mirate; că pe ele le deranja că primii oameni de pe scenă care vorbesc despre produs sunt doi omuleți mai săraci cu duhul, doi tineri mai alienați așa; și, cumva, le jignea treaba asta, că de ce e așa. Și le-am explicat: „Pentru că proștii sunt simpatici pe scenă, întotdeauna, și au foarte mare lipici la public; și pentru că nu poți să transmiți un mesaj antipatic – că e antipatică toată treaba cu avorturile – decât într-un mod simpatic”… Au mers pe mâna mea și au descoperit că așa e: ca să transmiți ceva foarte serios, trebuie măcar formulat neserios, ca să deghizezi un pic cruda realitate.

Ai fost mulțumită de ceea ce ai scris.
Mulțumită de ce scriu nu sunt niciodată.

Atunci, în cazul ăsta concret cu „Liniuțele”, cât-de-cât? Zi și tu că da, să ne iasă interviul frumos, cu mesaj pozitiv!
Fiindcă era o comandă și se pornise de la o chestie destul de crispantă, da, m-am surprins plăcut, adică mi s-a părut că m-am descurcat…

…admirabil?
Nu m-aș admira chiar așa, dar…

Ai făcut repede și „Liniuțele” astea? Cât timp ți-a luat, o zi?
Nu, vreo trei zile; am scris vreo trei zile la ea.

LIA BUGNAR NU E CHIAR ACTRIȚA EI PREFERATĂ. DE-ASTA NU JOACĂ ÎN “DOUĂ LINIUȚE”

De ce nu te-ai băgat și pe dumneata să joci?
Nu m-am băgat pe dumneamea să joc pentru că urma să și regizez. Mi-am dat seama pe parcurs că aia mă paște – că tot eu voi face și regia – și am vrut să pot să fac lucrul ăsta bine. Și, în altă ordine de idei – am spus-o și o s-o repet –, nu sunt actrița pe care aș paria enorm ca să fac un spectacol. Mă distribui și eu, din când în când, în spectacole, în roluri cu implicații mai puțin importante, unde chiar ne putem juca și nu e grav dacă o dăm în bară. N-am dat-o până acum, dar mă distribui cu măsură.

De doi ani se joacă „Două liniuțe”.
Da.

Și are în continuare public, nu e un spectacol epuizat.
Nu. Deloc.

Dintre spectacolele liabugnaresciene, ai și unele de mai puțin succes decât acesta?
Habar n-am, că lumea deja vine la pomul lăudat, așa că ce să-ți spun? Oamenii vin așa, văd numele meu sau al lui Marius Manole și vin fără discernământ, deci eu nu pot să fac un clasament în funcție de cum vine lumea. Dar pot să-ți zic, pentru că la spectacolul ăsta eu stau la lumini și mă uit foarte atent la reacțiile oamenilor din sală; în general, îmi aleg un spectator pe care se vede clar că nu îi place, și pe ăla mă focusez tot spectacolul – să văd, totuși, ce anume îl va scoate din împietrirea antipatiei cu care se uită la spectacol și, când văd un zâmbet sau așa, ăla e un premiu pentru mine.

Ai luat și premii – în afara zâmbetelor –, cu spectacolul ăsta?
Am luat, dar nici asta n-aș menționa, că am luat unde iau eu întruna – la Undercloud; acolo îmi dau în fiecare an un premiu sau altul, și mă și distrează că reformulează la infinit…

Și anul ăsta pentru ce ți-au dat?
Anul ăsta mi-au dat pentru…

…întreaga carieră?
(Râde) Nu, pentru…

„Teatru de autor”?
Da, „teatru de autor”. S-au gândit ei că eu aș fi pe teatru un fel de… ce sunt acești regizori în film: Cristi Puiu, Cristian Mungiu, care ei scriu, ei regizează, Cristi Puiu chiar și joacă… deci om care stârnește de la zero o întâmplare teatrală și o aduce în fața spectatorilor. Știi că asta nu se întâmplă la noi des – am senzația că și Camil Petrescu și-a regizat ceva piese, dar la noi puțini oameni ei le scriu, le regizează și, oricum, cam eu am lansat moda. Deci acum suntem mai mulți, dar cred că eu am început, că am făcut-o chiar și înaintea lui Mimi Brănescu. Da, am făcut-o înaintea lui Mimi Brănescu pentru că e mai mic ca mine, deci am apucat să-mi iau avânt înaintea lui.

Tu crezi că teatrul sau spectacolele astea pot îndrepta probleme ale societății – cum ar fi asta cu avortul? Chiar are efect?
Stai că-ți zic imediat. Cred că înaintea mea a fost, totuși, Theo Herghelegiu, nu vreau să disloc pe nimeni din meritele lui. Uite, asta ce m-ai întrebat – dacă teatrul poate îndrepta societatea vreun pic… N-aș formula atât de măreț, dar eu m-am gândit de multe ori că, dacă macar doi spectatori, când pleacă de la „Două liniute”, intră pe net să vadă dacă inelul contraceptiv despre care vorbim noi în spectacol există, se poate numi o luptă câștigată… Căutarea aia pe google care o va face probabil pe o fata aia să își masurile necesare să nu rămână aiurea însărcinată, după care să facă un avort sau să nască un copil pe care n-are chef să-l aibă, cautatrea aia pe google este peste toate premiile, chiar peste un Oscar, nu? Adică, sunt atât de multe probabile calamități evitate, încât se poate numi că a meritat tot circul.

Festivalul ăsta, în care se joacă și „Două liniuțe”, are și componenta asta de a trage un semnal de alarmă asupra diferitor chestii nasoale care se întâmplă în societatea oamenilor și, în general, ar cam vrea să promoveze toleranța și înțelegerea între oameni.
A face oamenii, vag, mai buni.

LIA BUGNAR A COPILĂRIT ÎN DEPLINĂ ARMONIE CU VECINII EI UNGURI-ȚIGANI

Da, multiculturalism și multietnicitate. Tu în ce raporturi ești cu multiculturalismul ăsta? Știu că provii dintr-un cartier – Balta Albă, din București – în care presupun că nu exista doar etnia română. Ai avut coliziuni interetnice? Și cum le-ai depășit?
Deloc n-am avut, și chiar pot să-ți zic că în blocul în care am stat eu în Balta Albă exista, la parter, o familie de unguri țigani.

Superb!
…chestie cu care împușc o grămadă de iepuri dintr-odată. Și ei ne-au fost niște prieteni atât de apropiați, încât la un moment dat îi simțeam așa, ca pe niște rude de gradul întâi – stăteau tot la parter, ușile se trânteau pe acolo, era scandal când la ei, când la noi… (râde).

Câți copii erau?
Ei erau doi, întâmplător; și noi tot doi, eu și frate-miu, dar nu asta conta. Mai erau țigani și deasupra mea, la etajul unu, frații Dinamită, care erau nenumărați – n-am știut niciodată exact câți erau. Și pentru că domnul Dinamită nu știu cum a ajuns în linia întâi a frontului revoluționar din 1989, și a dobândit o rană cât de cât, s-au mutat în Centrul Civic. Au fost răsplătiți printr-un apartament la fântânile alea arteziene.
Și acolo locuiesc în continuare, probabil. Bravo, fraților Dinamită!

Dumnezeu știe ce fac acolo frații Dinamită. Dar care era numele lor? Dinamită era supranumele sau chiar așa îi chema?
Era supranumele, care m-a mulțumit într-atâta de tare, că habar n-am cum îi chema; dar așa li se zicea, frații Dinamită – numai băieți.
Am înțeles. Și ungurii țigani erau și băiat, și fată?
Nu, doi băieți: Săndel și Nicu; cred că a și murit unul dintre ei, din păcate – mi-a parvenit o veste. Săndel era îngrozitor de slab și Nicu era îngrozitor de gras.

Un fel de Stan și Bran din Balta Albă?
Da. Și era fascinantă mama lor – tanti Magda, foarte grasă și frumoasă –, care striga pe geam la ei: „Săndele, vino în casă că te omor, în pizda mă-tii!”, chestie care m-a fascinat, mi se părea foarte frumos, după care trecea la niște înjurături în limba maghiară, al căror sens îmi scăpa.

Deci limba maternă era limba maghiară, să înțeleg.
Și am o poveste cu ei, care ar fi putut să ne transforme în niște Montague și Capuleți dar prietenia interetnică triumfat. Am avut la un moment dat un pui de găină, d-ăla de un leu, știi? Pui din ăla mic, galben, un leu costa; și l-am avut și la noi acasă, și nu știu cum plecam la școală și nu era nimeni acasă și puiul ăla se ținea scai de mine. Și mi-a fost foarte milă să-l las în casă, adică n-am putut să închid ușa apartamentului în fața acelui pui minuscul. Și i l-am lăsat lui tanti Magda care a zis să mă duc liniștită la școală, că-l păzește ea. Doar că tanti Magda, ca și noi, avea șobolani în casă. Și puiul a fost mâncat, fără milă, de șobolanii hulpavi. Și când m-am întors de la școală tanti Magda era distrusă.

I-ați constatat cu tristețe decesul puiului de un leu…
Era distrusă că n-a putut să-l salveze pe pui…

Dar ați fost tineri și ați mers mai departe.
Am mers mai departe.

Alte evenimente în cartier demne de a fi menționate au avut loc?
Nu existau niciun fel de conflicte, se trăia într-o armonie totală și pot să zic că, cumva, și foarte interesant și distractiv, adică oamenii se îngăduiau unii pe alții și se și îndrăgeau.

Dar, așa cum vezi tu societatea asta românească de la Revoluție încoace, situația asta s-a înrăutățit, crezi că sunt mai explicite conflictele astea?
Mi se pare oricum că nu se mai înțelege om cu om – de aceeași culoare, de același…

LIA BUGNAR CONSTATĂ CĂ NE DEGRADĂM VERTIGINOS, INDIFERENT DE ETNIE, SEX, ORIENTARE RELIGIOASĂ SAU POLITICĂ

De la ce ni se trage? Nu e evident că ne degradăm vertiginos? De la asta ni se trage – că ne degradăm vertiginos. Ne degradăm în umanitatea noastră, Lia Bugnar?
Suntem în relații tot mai proaste cu noi înșine și, evident, nici măcar nu realizăm treaba asta și avem senzația că, de fapt, pe noi ne deranjează ăia din jur, dar noi nu ne mai suportăm pe noi înșine, știi? Nu, e o alienare generală, și atunci toleranța față de aproapele, indiferent dacă el ne seamănă sau nu ne seamănă – la culoarea pielii, la tradiții, la arborele genealogic –, nu mai e posibilă; nu ne mai înghițim unii pe alții, oricum.
Și unde ne îndreptăm, în aceste condiții? Înseamnă că va fi rău?

Acum tu mă întrebi…
…ca pe Mama Omida?

Da, de parcă aș fi Mama Omida. Dacă vrei pronosticul meu…
Îl vreau! Vreau pronosticul tău!

Ne îndreptăm spre o lume relativ nefrecventabilă, unde nu mi-aș dori să îmi las copiii să trăiască. E o ecuație fără rezolvare. O lume nașpa.

Dar cartierul ăsta al copilăriei dumitale era frumos, îți plăcea să trăiești acolo, în Baltă?
Pe vremea aia – și cred că era din cauza vârstei, nu cred că era datorită armoniei din jur – nu te gândeai că se poate altfel. Și atunci trăiai ce era de trăit; și, nu știu, era distractiv.

Erați mulți copii în Baltă?
Enorm de mulți.

Făceați spectacole, vă jucați – ce făceați?
Eu făceam niște spectacole.

Cu Maria Buză, vecina dumitale din Balta Albă, în rolul principal?
Cu Maria Buză în rolul principal și cu încă o fată, Carla, care a ajuns poștăriță.

A rămas circumcisă la granițele înguste ale cartierului? Poștăriță în Balta Alba?
Din câte știu, s-a dus un pic mai în față, pe Calea Dudești. Era foarte haioasă Carla, merita un destin mai artistic. Și acum îmi amintesc că avea talent Carla; dar – iată – ea a ajuns poștăriță.

Tu aveai talent? Care era talentul dumitale?
Atunci nu știu dacă exista măcar cuvântul ăsta în vocabularul meu, dar acum, uitându-mă în urmă, obiectiv, mă gândesc că da – că tot timpul simțeam nevoia să organizez chestii, adică eu simțeam că e nevoie de componenta asta și, să ne înțelegem, eram niște copii care nu puseserăm piciorul la teatru, niciunul dintre noi.

Depășiserăți marginile cartierului?
Nu prea, cel mult până la Cinema Gloria…

LIA BUGNAR CREDE CĂ AR FI FOST SĂ INVENTEZE CHIAR EA TEATRUL, ACOLO, ÎN BALTA ALBĂ…

Unde era Cinema Gloria? Întreb pentru cei mai tineri dintre cititorii noștri.
Undeva pe lângă Parcul IOR. Deci nu făceam ce văzuserăm. Pur și simplu, poate că am fi fost în stare să inventăm chiar noi teatrul, dacă el n-ar fi existat! Adică ne dădea prin cap, noi aveam nevoi artistice. Și dacă mă gândesc mult în urmă, foarte de timpuriu am avut nevoia asta.

Când ai văzut tu prima oară centrul orașului București?
Eh, cred că îl vedeam și de copil, că mai mergeau ai mei…

Dar când l-ai conștientizat?
Există niște poze în Cișmigiu! Pe la patru ani; cred că da, că îmi amintesc de hăinuțele alea, că erau considerate foarte „de bune”. Și există niște poze în Cișmigiu, deci mergeam, probabil, și eram și copii descurcăreți, în sensul că mai plecam la mama și la tata la serviciu.

Care era mai central?
Da, pe la Hanul lui Manuc; și plecam – cu tramvaie, cu chestii –, eram copii foarte descurcăreți. Dar aia era ceva ca o paranteză, totul se întâmpla aici: la școala noastră 92, pe străzile alea… Dar revenind la asta cu multiculturalismul, eu cred că, dacă oamenii ar fi un pic mai destupați, și-ar da seama că asta este întotdeauna o șansă de primenire, cumva, că nu suntem toți de un soi, și o șansă de…

…de restart, așa, ca la calculatoare.
Un restart și un potențial, acolo, de minim haz și harfă, știi? Revenind la distribuția noastră din „Două liniuțe” – uite, îl avem pe Istvan Teglas, care e cam ungur.

LIA BUGNAR ÎI FACE O LAUDATIO DE TOATĂ FRUMUSEȚEA LUI ISTVAN TEGLAS

Ce a adus Istvan în distribuție?
E absolut fascinant că îl avem în distribuție; în primul rând că are altfel de a lucra, e diferit de noi toți, e un om exact și muncitor într-un mod din ăsta – despre care noi nici nu gândim că există. La el lucrurile trebuie să fie foarte clare, limpezi – și numai el știe cât muncește ca să obțină asta. El e, totuși, un om care gândește încă în limba maghiară și trebuie să vorbească pe scenă în română. E adorabil, pentru că nu este guraliv ca noi, și flecar. La Istvan, cuvintele sunt cântărite, înainte să fie rostite, și când spune ceva Istvan, chiar contează. Aduce și o tipologie ariană, așa, în cabină, știi că el și arată cumva altfel decât noi. Nu știu, e absolut fascinant că îl avem acolo, realmente nu îmi închipui spectacolul ăsta fără el. Nu mai zic că, deși vine din Baraolt, are o aristocrație nativă, comparabilă, în cabina noastră, doar cu a Medeei Marinescu, în cabină.

Medeea de unde vine?
Medeea Marinescu, nu știu; a crescut cu guvernantă și profă de pian. E dintr-o familie foarte bună Medeea.

Când scriai îi aveai deja în cap pe oameni în distribuție? Știai cine vor fi?
Vag, așa, mă gândesc întotdeauna, dar n-am știut de la început că eu am să fac regia și speram să pot influența regizorul care o va face; după care eu am fost și regizorul, deci m-am dezlănțuit, mi-am dat drumul. Dar, ca să-ți zic sincer, scumpe prieten, cam da, cam da. Vorbisem cumva și cu tipele astea cu piesa și le-am zis că, dacă vrem să se ducă mesajul, punem și noi niște actori iubiți de public. „Da, da, cine o să crezi tu!”. Și evident că am crezut că Marius, am crezut că Medeea, și după aia am crezut că toți oamenii pe care îi iubesc eu – Ilinca Manolache, Anghel Damian, Istvan, Irina Antonie, Cătălin Babliuc, și uite așa. Mi-am făcut acolo, să mă simt bine în cabină – strictul necesar; este băgăjelul meu.
Ce ți-ar fi plăcut ție, Lia Bugnar, în viață, în chestiunea multiculturalismului?
Mi-ar fi plăcut foarte tare să am și sânge de altceva în venele mele, în afară de român. Am tot felul de prieteni a căror bunică a fost bulgăroaică, vezi Maria Obretin (sper să nu o fi plasat greșit)…

Înclin să cred că ai dreptate.
Mi-ar fi plăcut foarte mult măcar să fi fost un pic evreică, un pic țigancă, un pic rusoaică, unguroaică, dar nu-s nimic din toate astea – sunt româncă, pur și simplu. Numele Bugnar are ca rădăcină „butinar” – persoana care făcea butoaie. Oricum, ceva în legatură cu alcoolul, ceea ce nu mă miră câtuși de puțin. Mi-ar fi plăcut măcar să fiu protestantă, catolică… și-așa, mi-am ales și sunt budistă – pur și simplu, prin opțiune.

LIA BUGNAR ESTE – ȚINEȚI-VĂ BINE! – ȘI BUDISTĂ!
Ia stai, dumneata, așa. Cum adică, ești budistă?
Opțional, cam da.

Ce înseamnă asta?
Asta înseamnă că mi se pare singura teorie mai poetică și mai suportabilă dintre toate câte ni se vântură prin față.

Și o îmbrățișezi în concretețea ei?
O îmbrățișez vag, cum îmbrățișez eu orice pe lumea asta.

Adică dacă vine unul acum de la recensământ și te pune să completezi formularul…?
Aa, am zis: „Budist”.

Da?
Da.

Nu pot să cred.
Ba să crezi, scumpe prieten, să crezi…

Dar nu frecventezi vreun templu de specialitate.
Nu, dar fac yoga. Când a venit o vecină – abia mă mutasem aici în bloc – și avea o listuță și mi-a spus că o să treacă preotul să sfințească apartamentele (era nu-știu-ce perioadă din calendar) și mi-a făcut o plăcere nebună să-i zic: „Sunt budistă!”.

I-auzi, domnule!
A făcut niște ochi imenși.

Știa ce înseamnă cuvântul?
Cred că da, pentru că a înmărmurit și s-a dus să răspândească vestea prin tot blocul, că de-abia mă mutasem: „Avem o budistă în bloc!”.

Ai fost discriminată vreodată, pentru că ești budistă?
În bloc?

În bloc, în viață, în teatru.
N-am fost discriminată. Mi-ar fi plăcut, dar n-am fost. Nu, pentru că la noi, oricum, nimeni nu e nimic, să fim serioși. Îi tot dau ei cu ortodoxia, cu asta, nu mai pot; se îndoapă toți de sărbători…

Și acum, dacă se islamizează Europa și te forțează să crezi în Allah și în profet?
Asta mi se pare o utopie, oricum, și mă deranjează extrem de puțin să nu cred în profet, așa cum nu cred nici în actualele povești care sunt în vogă la noi în țară.

Asta am vrut să aud! Așa cum nu crezi în domnul Iisus, poți să nu crezi și în profetul Mahomed.
Nu cred nici în alea în continuare, adică o să rămân în banii mei, cum ar fi.

Îți mulțumesc pentru aceste adaosuri comerciale.
Iartă-mă dacă am bătut câmpii. Am vrut să mă exprim elegant, să știi.

„Mi-ar fi plăcut foarte mult măcar să fi fost un pic evreică, un pic țigancă, un pic rusoaică, unguroaică, dar nu-s nimic din toate astea – sunt româncă, pur și simplu.”

Lia Bugnar, dramaturg român

Comments are now closed for this article

Pings & Trackbacks