Gabriel Sandu, artist: “Nu cred că mai are nimeni energie să citească artiști care se plâng de cât de rău le e, ne e rău tuturor, psihic suntem cu toții la o limită”

Gabriel are în CALEIDO spectacolul “Uitasem”, pe care l-a scris și regizat.

Andrei Crăciun

Gabriel, iată-te și în Festivalul Caleido, cu spectacolul “Uitasem”. Care e treaba cu „Uitasem”? Despre ce e vorba, la ce să ne așteptăm? Tu l-ai scris, l-ai regizat, cum ți-ai făcut echipa cu care ai lucrat la spectacol? Actorii – jos pălăria? Sau te-au necăjit și vrei să îi muștruluiești?

„Uitasem” spune povestea unui puști din Galați care a fost crescut de mama lui să creadă că e Iisus Hristos. Asta chiar s-a întâmplat, aveam 18 ani când am auzit știrea asta la TV și m-a fascinat ever since. De fapt, tot atunci, am și scris o altă piesă de teatru („Căprioare sau Bambies”), pe aceeași temă, care a câștigat concursul de dramaturgie DramAcum. Ce e diferit în „Uitasem” este că au trecut 10 ani și undeva prin vara lui 2018, când eram la Berlin într-un fel de rezidență, a început să mă urmărească din nou povestea puștiului crescut să creadă că e Iisus. Știam că la 12 ani au intrat pe fir serviciile sociale și că l-au luat de lângă mama, dar să crești crezând că ești Mântuitorul nu e ceva ce poți uita și m-am întrebat oare ce s-a ales de el. Și am început să-mi imaginez cum își face el o viață, emigrează ca tot omul, și povestea asta cu Iisus îl urmărește în toate formele posibile – once the Saviour, always the Saviour, iar în final ajunge să-și performeze propria dramă ca să poată supraviețui, cum o facem mai mult sau mai puțin toți.

Actorii, Nicholas Cațianis și Edith Alibec sunt superbi, au și câștigat două din doar trei premii existente în Festivalul Fringe 2020 din București pentru interpretările lor. Deci sunt cam de văzut. Cu videografa Ana Cârlan am lucrat deja multe proiecte și sunt fanul ei declarat, e nevoie să vorbim puțin ca să ajungem la ce ne dorim. Scenografa Andra Manea îmi e prietenă din copilărie, avem aceleași referințe legate de estetica decadentă douămiistă și am zis că e important să încorporez trecutul în acest univers vizual. Mare parte din acțiunea spectacolului se petrece la Berlin, iar Andrei Raicu și cu mine suntem cam cei mai berlinezi din echipă, în plus ceea ce ne cântă el live în show, mereu puțin altceva, aduce multă valoare experienței. Și mai e Dragoș Petrișor, light desginer-ul Point, pe care l-am cunoscut cu ocazia acestui proiect și cu care m-am împrietenit instant – lumea „Uitasem” e și lumea lui și odată cu luminile făcute de el am înțeles cât de important e să ai lightdesigner bun. Te ridică mult. 

Înainte să montez eu spectacolul, au mai fost tentative de la diverse echipe să-l facă, însă, total necaracteristic mie care mi-am dat textele aproape oricui, în cazul piesei ăsteia am zis că întâi o montez și apoi dacă mai dorește altcineva. E ceva prea personal aici, am vrut dacă e să-mi distrug propriul text, măcar s-o fac cu mâinile mele, să știu o treabă. Acum mai sunt discuții să se facă, în alte versiuni, în diverse teatre, din țară și de prin afară, a fost tradus în franceză și în braziliană, niște artiști din Sao Paolo vor să-l însceneze și nu pot decât să le țin pumnii.

Am citit această prezentare: GALAȚI meets BERLIN meets ORTODOXISM HARDCORE meets SOFT BDSM meets FIRST LOVE meets TECHNO MUSIC meets JESUS meets SURVIVAL meets TRAUMA meets UITASEM. Cine cu cine se mai întâlnește în spectacol și nu scrie aici? Ce vrea să ne mai spună autorul?

E o poveste inițiatică, acest personaj își trăiește prin dragoste într-o lume despre care nu știe absolut nimic, care-l bulversează și depășește complet, iar memoria și capacitatea ei fantastică de a se regenera prin uitare este ceea ce-l ajută să meargă mai departe:)

Festivalul Caleido își propune să combată toate discriminările, pe criterii etnice, de orientare sexuală, de gen etc. Crezi că e nevoie de așa ceva în țara noastră? Sau minoritarii sunt bine-mersi și nu le trebuie lor? Crezi că arta poate să miște lucruri înspre o societate incluzivă, tolerantă și înțeleaptă? Sau e zadarnic totul și nu mai avem nicio șansă?

Cred că este una din primele (sau prima?) inițiative de acest gen, ceea ce e fantastic. România are niște probleme atât de mari cu discriminarea încât te trezești că proclamă de una singură „la noi nu există discriminare”. Există și e pe toate drumurile și în toate formele și chiar foarte agresivă, dar oamenii tind să se izoleze între cei asemeni lor, ca să se protejeze, și atunci îi auzi: discriminare? ce? unde? n-am văzut. Păi, uită-te-n jur mai cu empatie și ai să vezi. Deși, după ce vezi ce e de văzut, probabil ori îți iei câmpii și pleci, ori te izolezi între ai tăi. E multă brutalitate și mai ales în gândire. Dar cred că nu trăim în cel mai rău loc de pe pământ, am fost în atâtea mult mai nasoale și unde oamenii nu aveau nici măcar ce avem noi. Eu tind să fiu optimist, asta mă ajută să ajung mai bine la finalul zilei, nu cred că o atitudine nihilistă schimbă ceva, ci una activă, pozitivă.

Tu ai urmărit edițiile anterioare ale Festivalului? Ce ai auzit de el? Era de bine, de rău? Ce ar trebui îmbunătățit? Cu ce ne putem mândri?

Am urmărit și mi-au plăcut selecțiile lor, mereu au ales ce e mai cool în oferta din zona asta mai performativă și de asta m-am bucurat și simțit onorat că dintre toate spectacolele care s-au înscris la call-ul lor, ne-au selectat.

Cum ți-a mers dumitale în lunile acestei molimi globale, ai lucrat, ai învățat, ce ai făcut, ai tras învățăminte folositoare și altora? Ni le împărtășești? Ce urmează pentru Gabriel Sandu? Unde o să îi mai putem vedea creațiile artistice?

Nu știu ce am învățat și ce n-am învățat, vreau să se termine odată. Adică, sper să se termine. Oricum, nu cred că mai are nimeni energie să citească artiști care se plâng de cât de rău le e, ne e rău tuturor, unora mai rău ca altora, dar psihic suntem cu toții la o limită. E disproporționat cât de afectate sunt unele sectoare în fața altora, cum statul e mai părinte cu unii decât cu alții și aici cred că oamenii trebuie să fie atenți, cultura e ceea ce ne aduce împreună, ceea ce ne ajută să ne reconstruim viețile, dacă o eliminăm pe principiu că nu e „esențială” (ceea ce e o prostie, e cât se poate esențială), s-ar putea să rămânem fără bucăți din noi atât de importante. 

Am trecut zilele trecut prin sala de teatru de la Point și m-am speriat, m-a străfulgerat așa un sentiment că poate va mai dura încă un an până vom putea juca cu public deplin. Asta înseamnă doi ani. Sunt vieți de oameni care se schimbă complet în doi ani, persoane pe care nu le mai recunoști. E ceva foarte serios să nu mai faci meseria pe care o faci, cel puțin nu așa cum o cunoști, timp de doi ani. Am mai făcut și alte spectacole de atunci, chiar și un film de scurtmetraj, însă spectacolele le-a văzut puțin lume, am senzația că nu s-au pontat nicăieri, că nu s-au contorizat, ceea ce e frustrant. Au fost experiențe din care am învățat profesional și uman, dar peste toate e un sentiment de stagnare, care cred că de fapt există în întregul societății. Totuși, nu pot să nu mă gândesc la oamenii care au trebuit și trebuie să-și renegocieze întreaga identitate din cauza acestei situații. Nu toate meseriile pot fi adaptate la pandemie și, într-un fel, nici nu trebuie.

În loc de concluzie – are cuvântul Gabriel Sandu să ne spună ce vrea el. 

Cam atât.

Nu toate meseriile pot fi adaptate la pandemie și, într-un fel, nici nu trebuie.
GABRIEL SANDU, ARTIST

Foto portret: Cornel Brad