Carolina Vozian: „Ne-am folosit biografiile într-un fel performativ, ca să vorbim despre viața queer”

de Alina Vîlcan

Despre corpul queer și teatrul ca manifest, cu Carolina Vozian, care semnează textul ce stă la baza spectacolului colectiv „Negreșită”, o producție Macaz Teatru Coop. pe care o putem vedea în Festivalul Caleido 2019. „Prin Negreșită am vrut să ne autodefinim viețile, experiențele și labirinturile pe care le-am navigat din copilărie până la viața adultă, într-o lume sufocantă, traumatizantă și ostilă pentru femei queer și în special pentru persoanele nonconforme cu binaritatea de gen”, spune Carolina.

Cine este Carolina Vozian și care consideri că au fost principalele provocări profesionale pentru tine, până acum?
M-am născut în Republica Moldova. În București am urmat Facultatea de Litere pe care nu am terminat-o, am lucrat diferite job-uri part-time – de la call-center, la bar și până la o brutărie unde lucrez în prezent. În paralel, am scris sau mi-am dorit să scriu și am făcut parte din diferite proiecte activiste (centrul social Claca, cooperativa Macaz Bar Teatru, cercul feminist Dysnomia, Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire). 

Cea mai mare provocare a fost și continuă să fie, în fiecare lună, încercarea de a îmbina supraviețuirea în capitalism (cu toți banii de chirie care se duc lunar spre un proprietar oarecare) cu munca de creație, cu pasiunea și cu lupta pentru o lume mai puțin nedreaptă. 

Cum a apărut „Negreșită”, ce a inspirat spectacolul?
„Negreșită” e un spectacol colectiv, ce a apărut dintr-o nevoie acută de autoreprezentare emancipatoare a femeilor queer și a persoanelor nonbinare. Noi toate am simțit că era nevoie de un fel de istorie subiectivă a acestor experiențe specifice de viață queer, o istorie care să fie spusă de noi, despre noi și cu noi. 

Am lucrat la spectacol în perioada aceea când tot spațiul și discursul public cloceau de ura referedumului homofob. În acel context, în paralel, existau multe demersuri de „umanizare” a persoanelor queer, un fel de „să ne facem cât mai mici, să vă arătăm că suntem și noi normali”, demersuri ce intenționau să convingă lumea hetero să nu voteze la referendum.

Mie personal îmi provoacă scârbă și furie acest tip de discurs plin de umilire și auto-minimizare, în care te reduci până nu mai rămâne nimic din tine, doar că să primești niște firimituri de la masa hetero-tradițională-mainstream. Niciun grup marginal din istoria acestei planete nu s-a eliberat vreodată cerând politicos drepturi și convingând opresorul că va sta cuminte în cutiuța sa, numai să primească firimiturile. 

Prin „Negreșită” am vrut să ne autodefinim viețile, experiențele și labirinturile pe care le-am navigat din copilărie până la viața adultă, într-o lume sufocantă, traumatizantă și ostilă pentru femei queer și în special pentru persoanele nonconforme cu binaritatea de gen. Ne-am folosit biografiile într-un fel performativ, ca să vorbim despre viața queer fără încercarea de a convinge că „și noi suntem normali”. Nu, „Negreșită” e mai degrabă un manifest: suntem aici, suntem queer și feministe, suntem vulnerabile și puternice, suntem anti-capitaliste și credem în solidaritate comunitară ca singura posibilitate de emancipare. 

Cum a fost pentru tine experiența de a scrie acest text?
A fost o experiență complexă și interesantă, pentru că a fost prima piesă de teatru pe care am scris-o. În tot procesul de scris m-am confruntat cu multe nesiguranțe, că nu am făcut o facultate de teatru, că nu știu regulile, că nu știu ce înseamnă dramaturgia adevărată și alte internalizări venite din legitimitatea pe care studiile universitare într-un domeniu le-o dau celor care profesează acolo. M-am confruntat cu toate acestea, chiar dacă știu sigur că la artă nu se prea aplică această teorie, ba dimpotrivă, facultatea  poate foarte ușor să-ți rigidizeze și blocheze procesele creative. 

Pentru text m-am documentat mult timp, știam intuitiv despre ce voiam să scriu – dar aveam mereu impresia că aceste experiențe personale nu sunt suficient de serioase, grele, politice ș.a.m.d. În paralel, cercetam toate legăturile Coaliției pentru Familie cu ONG-urile extremiste creștine americane (CpF era finanțată de această rețea de ONG-uri americane care au alimentat o serie de lupte cu iz fascist din țări est-europene și din sudul global). Mi se părea extrem de importantă și dezvăluirea acestor legături, în special pentru că în România avem tendința să ne autocolonizăm și să vorbim despre Occident ca despre paradisul libertății și al drepturilor – pe când aici chiar din Occidentul mult visat veneau banii și întreg script-ul Coaliției, script aplicat identic în mai multe țări pentru a introduce legislație homofobă, transfobă și anti-avort. Vedeam foarte clar și cum creștea adorația lipsită de orice critică pentru Occident în comunitatea LGBTQ, adorație care se manifesta oricând o corporație multimiliardară făcea o postare pe Facebook anti-referendum – lucru perfect de înțeles, că în condiții atât de ostile te bucuri de orice; dar această lipsă totală de critică nu face decât să le dea acestor corporații liber la exploatare și, în timp ce ne exploatează, să se folosească puțin și de identitățile noastre ca să-și spele imaginea. 

Inițial erau multe fire narative, noroc de echipa spectacolului – l-am construit și regizat colectiv – cu care am decis împreună să nu mai dăm spațiu Coaliției că și așa era peste tot în acel moment, să fie un spectacol despre noi și să fie adresat în primul rând comunității queer: un cadru de vindecare colectivă și solidaritate comunitară. 

Pe lângă toate acestea, vreau să reiterez că acest spectacol e produs de o echipă întreagă și a fost construit cap-coadă de noi toate împreună – nu este nici pe departe meritul meu individual. „Negreșită”, pe lângă mine, e creat de: Mădălina Brândușe, Alina Medoia, Ioana Chițu, Maria Sgârcitu, Alex Horghidan, Mișa Dumitriu, Paula Dunker. 

De ce crezi că este important să vorbim despre corpul queer în teatrul autohton de acum și nu numai – în artă, în general, în România mileniului III? Cât de bine consideri că stăm la acest capitol?
Corpul queer, în special corpul queer vizibil, este în continuare unul dintre cele mai marginale, chinuite, excluse, huiduite, hărțuite și abuzate corpuri din această societate. Corpul queer nu are loc în spațiul public, în familii, în literatură, în artă, în școală, în universitate, nicăieri. Pentru corpul queer vizibil, în special în cazurile persoanelor trans și nonbinare, de multe ori simplul drum până la magazin poate fi un pericol. 

De aceea e important să vorbim despre asta în teatru, în literatură, în film.
E important să ocupăm spațiu, să ne revendicăm spațiul.
Spațiul (și fizic, și cultural, și discursiv) e o resursă a noastră a tuturor, o resursă de la care unele corpuri sunt excluse și trebuie să ne luptăm cu ferocitate să-l obținem înapoi. 
Cred că încet-încet, în ultima vreme, începe să se construiască o cultură queer. E ceva încă foarte fragil, abia se naște. 

Pentru că Festivalul Caleido este și despre minorități, dar și despre identitate, cum ți se pare România de azi atunci când vorbim despre persoanele LGBTQ+? Așa cum ziceați în prezentarea spectacolului, „într-o lume în care se fac lobby pro familia tradițională la nivel instituțional, care sunt etapele devenirii unei persoane queer?”…
Nu cred că pot să fac în doar câteva cuvinte o frescă a României de azi pentru persoanele LGBTQ+. 

E o situație foarte complexă. La nivel legislativ – deși e bine că nu a trecut referendumul Coaliției – persoanele queer nu au, în continuare, drepturi. Și aici mă duc cu gândul în special la cele mai vulnerabile persoane din comunitate – bărbații și femeile transgender. Ele nu au absolut nicio protecție legală și se confruntă cu numeroase feluri de violență instituțională (imposibilitatea angajării, violența din partea medicilor ș.a.). 

La nivel de atmosferă socială pentru persoanele queer, deși aceasta a devenit puțin mai respirabilă decât acum 10 sau 20 de ani (odată cu vizibilizarea istoriilor queer) – în continuare, chiar și pentru cele mai privilegiate și privilegiați dintre noi, viața de zi cu zi e o încercare constantă de a păși pe sticlă pisată, în toate mediile – la școală, la facultate, la job. 

Iar cele mai în pericol dintre noi sunt persoanele queer vizibile, care sunt hărțuite și agresate de fiecare dată când ies pe stradă. Atâta timp cât străzile rămân un loc plin de violență pentru o parte a unei societăți, e ceva foarte bolnav în societatea respectivă. Și străzile noastre sunt foarte violente pentru corpurile femeilor, pentru corpurile queer, pentru persoanele fără adăpost, pentru persoanele vizibil sărace ș.a. 

Unde să urmărim și alte proiecte în care ești implicată?
Anul acesta am fost și mai sunt implicată, alături de mai multe prietene feministe, în grupuri și proiecte de scris (de la scris teoretic, la scris literar). Urmăriți fanzina Dysnomia, revista Cutra, Gazeta de Artă politică și Rețeaua Critică, proiectul Literatură și Feminism. 

Textul spectacolului „Negreșită” va apărea în Antologia de Teatru Feminist Intersecțional, din cadrul proiectului Literatură și Feminism, care se va lansa în curând, la finalul lui 2019. 

Pe plan comunitar, momentan amenajăm spațiul Macaz Autonom – un nou centru social queer, feminist, construit pe principii nonierarhice și solidare. Un spațiu sigur pentru comunitatea LGBTQ+ și alte comunități marginalizate. În viitorul apropiat vă așteptăm acolo la bibliotecă, discuții politice, proiecții de filme, petreceri și multe alte evenimente. Evident – fără rasisme/sexisme/homofobii. 

În concluzie, de ce să nu ratăm „Negreșită” în Festivalul Caleido?  
Așteptăm pe toată lumea din comunitatea LGBTQ+ – spectacolul acesta e în primul rând pentru voi.

Vă așteptăm și pe cele/cei din afară: vă oferim posibilitatea unui exercițiu de vulnerabilitate, empatie, solidaritate și o valoroasă istorie subiectivă a devenirii queer în această lume pe care toate și toți o construim zilnic. 

„Corpul queer, în special corpul queer vizibil, este în continuare unul dintre cele mai marginale, chinuite, excluse, huiduite, hărțuite și abuzate corpuri din această societate. Corpul queer nu are loc în spațiul public, în familii, în literatură, în artă, în școală, în universitate, nicăieri.”

Carolina Vozian