Daniel Plier: „E important să vezi lucrurile și din perspectiva vecinului”

„E important să vezi lucrurile şi din perspectiva vecinului”

Daniel Plier, născut la Luxemburg în 1968, este actor şi regizor la Secţia Germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Luna aceasta, în cadrul Festivalului Caleido, îl veţi putea vedea pe Daniel Plier în spectacolul „D’ale Lolelor”, o adaptare după farsa britanică „Un pat plin de oaspeți”, a scriitorului Dave Freeman. Până la întâlnire, câteva cuvinte despre multiculturalitate şi provocările la care e supus un neamţ în România.

Festivalul de teatru Caleido, care va avea loc în noiembrie, la Bucureşti, pune în scenă diversitatea culturală, este o scenă deschisă pentru toţi. Pentru că spectatorii din Bucureşti nu vă cunosc, cine sunteţi dumneavoastră, domnule Daniel Plier?

Eu sunt un luxemburghez care, câteva secole după strămoşii mei, am găsit şi eu drumul spre Siebenbürgen, adică Transilvania. Sunt în legătură cu Sibiul din 2007, când a fost Capitală culturală împreună cu Luxemburg. Atunci, la Luxemburg, s-a montat  „Metamorphose” după Ovidiu, în regia lui Silviu Purcărete, cu actori din Luxemburg, din Franţa şi de la Teatrul Naţional „Radu Stanca”. M-am împrietenit cu trupa de la Sibiu, m-am îndrăgostit, am aflat că la „Radu Stanca” există şi o secţie germană, am fost acceptat acolo, am venit, m-am stabilit, m-am căsătorit şi iată-mă aici.

Veţi juca la Bucureşti, în cadrul Festivalului Caleido, în „D’ale Lolelor”. Spuneţi-ne mai multe despre acest spectacol.

E o comedie uşoară, cu mecanisme bulevardiere. Domnul Şerban Puiu, regizorul nostru, a avut o idee genială încă din primele zile de repetiţii. A simţit nevoia de un je ne sais quoi în plus, a vrut să transpunem povestea din Franţa în Transilvania. În acest fel s-a adăugat piesei un sens mai subtil şi mai profund, mai satiric. În piesă, de exemplu, managerul hotelului e sas şi portarul român, turiştii sunt germani, englezi, maghiari, iar acest turn Babel ne permite să jucăm cu clişeele şi cu realităţile multiculturale şi poliglote pe care le ştiu spectatorii noştri. Vrem să râdem de micile noastre defecte, nu unul de altul, ci de toţi, împreună.

Cum vă simţiţi pe scena de teatru sibiană? Care sunt provocările?

Mă simt foarte bine pe scena de acolo, avem un public minunat. Avem ca public saşii vorbitori de germană, cei care au rămas în ţară, studenţii care învaţă germana, austriecii şi alţi vorbitori de limbă germană care au venit în România pentru a lucra. Spectatorii vin şi din rândurile românilor din ce în ce mai des la secţia germană. La fiecare spectacol oferim traducere în limba română şi mă bucur când văd că şi în afară de festival sibienii vin să vadă un spectacol într-o limbă străină. Atunci simţim că nu suntem străini, că facem parte de viaţa culturală a Sibiului.

Dar pe o scenă din Bucureşti? E diferit?

Trebuie să mărturisesc că n-am o mare experienţă pe scena bucureşteană. De când sunt la „Radu Stanca” este prima dată când secţia germană ajunge la Bucureşti şi mă bucur enorm de această oportunitate. Sper să putem veni mai des. Cred că şi în Bucureşti există un public destul de numeros pentru spectacole în limba germană.

Credeţi că avem nevoie de un astfel de eveniment, precum Caleido, în peisajul cultural românesc? Sau suntem la începuturi în privinţa multiculturalităţii?

Într-o societate multiculturală, niciodată nu se poate pune suficient de mult un accent pe multiculturism şi felicit Fundaţia Amfiteatru pentru iniţiativă. Eu, ca luxemburghez, sunt un „multiculturalist” convins. La Luxemburg avem influenţe franceze şi germane în cultură, în stilul de viaţă şi vorbim trei limbi, franceza germana şi luxemburgheza. Fiecare eveniment care face ca oamenii cu orizonturi diferite să se întâlnească e un pas înainte. Prin întâlnirea dintre oameni şi prin dialog reuşim să depăşim clişeele şi barierele comunitare. La un festival multicultural poţi să te întâlneşti cu alţi artişti şi să-ţi dai seama că ce ne uneşte e mai important decât ce ne separă.

Sunteţi familiarizat cu spectacolele de teatru ale altor etnii de la noi? Mă gândesc la spectacolele în limba maghiară, idiş etc. Credeţi că sunt privite mai mult de etnicii cărora li se adresează în principal sau şi de români?

Nu le cunosc foarte bine. De când lucrez la Sibiu am fost destul de ocupat şi, din nefericire, n-am avut timp să mă plimb prin ţară să văd spectacole, dar am avut posibilitatea să văd câteva în Festivalul de la Sibiu. Am văzut spectacole de înaltă calitate în limba maghiară, dar şi în idiş. Nu am avut încă ocazia să vizionez un spectacol în limba rromani, dar sunt foarte dornic să fac cunoştinţă şi cu acest repertoriu.

Probabil că publicul se duce în primul rând la spectacolele jucate în propria limbă. Să vezi un spectacol într-o limbă străină e un efort în plus şi nu toţi au curiozitatea necesară, nu vor să facă un efort. La Sibiu ne face o deosebită plăcere să vedem că vin la spectacolele noastre mulţi români. Fiecare spectacol în limba germană are traducere în română cu supratitrare sau la căşti.

Ce-aţi învăţat de la români?

Cred că ştiinţa de a găsi o soluţie creativă la o problemă unde credeam că nu există rezolvare şi inventivitatea, talentul de a improviza. Asta şi la teatru, pe scenă, dar şi în viaţa de zi cu zi.

Credeţi că România este o ţară bogată din această perspectivă, culturală? Ce mai avem de descoperit şi de învăţat de la etnici?

Diversitatea culturală este întotdeauna o bogaţie, ca şi în diversitatea biologică. E interesant să vezi un alt punct de vedere pe un subiect, un alt unghi ce poate aduce o perspectivă inedită, nouă. Trebuie să rămânem curioşi şi deschişi. E important să fii conştient de rădăcinile tale, dar să fii curios şi de ceva nou. În România au exitat întotdeauna multe influenţe şi faptul că există şi minorităţi ar trebuit să fie un stimul pentru toţi, să învăţăm unul de altul. Întregul e mai mare decât suma părţilor sale. E important să vezi lucrurile şi din perspectiva vecinului.

Jucaţi pe una dintre cele mai importante şi influente scene româneşti de teatru, Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Definiţi diversitate.

Diversitate în domeniul teatral cred că însemnă să oferi o gamă largă de spectacole, să nu te limitezi la un gen, un stil, să ai în repertoriu şi comedie, şi tragedie, teatru clasic şi contemporan, totul la cel mai înalt standard. Antoine Vitez a dat o definiţie care îmi place: „Teatru de elită pentru toţi”. Pe de altă parte, mi se pare important că teatrul şi actorul nu trebuie să stagneze, nu trebuie să reproducă de fiecare dată o varietate pe acelaşi gen. Trebuie să te reinventezi de fiecare dată, să nu te mulţumească o singură variantă, un singur drum, să cauţi mereu altceava.

Ce rol credeţi că joacă arta/cultura în educaţia unui om în direcţia toleranţei?

Arta şi cultura pot juca un rol esenţial. Prin meseria noastră avem posibilitatea să atingem publicul emoţional şi raţional, să provocăm empatie şi să stimulăm gândirea. De exemplu, acum câţiva ani am montat la Luxemburg piesa lui Peter Brook şi a Mariei-Helène Estienne „Omul care…”, după cartea lui Oliver Sacks „Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie”. Ideea cărţii şi a spectacolului este aceasta: oameni care au suferit o leziune cerebrală după un accident de maşină şi din această cauză nu mai sunt în stare să vorbească sau nu mai recunosc pe nimeni  sau o parte din propriul trup. E o piesă extrem de emoţionantă şi are un rol educativ evident. Nu îţi baţi joc de un om care şi-a pierdut picioarele, asta se ştie. Dar de un om cu limbajul amputat? Omul care nu ştie să vorbească e prost, credem noi, şi în acelaşi timp omul ăsta care nu mai poate vorbi n-are cum să-ţi spună ca l-ai rănit, că a înţeles foarte bine ce crezi tu despre el, nu mai poate să-ţi răspundă. Dacă 10% dintre cei din sală îşi amintesc de ideea spectacolului, a doua zi când se întâlnesc cu un astfel de om şi-l tratează mai blând, atunci noi, actorii, ne-am împlinit rolul nostru educativ în societate.

Care sunt cele mai frumoase cuvinte în germană pentru dumneavostră? Şi traducerea, vă rog.

Unul dintre cele mai frumoase cuvinte din limba germană, care nici nu are un echivalent exact într-o altă limbă, e „heimweh”, dor de acasă, nostalgie. Nu sufăr de „heimweh”, mă simt foarte bine în România, dar îmi place cum sună şi faptul că e greu de tradus cu toate implicaţiile şi ramificaţiile subterane legate de cuvânt.

Interviu de Aura Clara Marinescu