Regizorul Mihai Lukács: „Ce știu și pot spune Dej, Ceaușescu sau Pauker despre noi, cei de acum?”
de Alina Vîlcan
Am stat de vorbă cu Mihai Lukács, pornind de la spectacolul „Cultul personalității”, producție a Teatrului Giuvlipen, pe care îl vedem în Caleido 2019. „Pe lângă partea de intrigă a perioadei respective (n.r. – comunism, anii ’50), care te poate captiva ca într-un biopic escapist, a fost important ca acest spectacol să vorbească despre prezent și să fie ceea ce Brecht numește o istoricizare, adică prezentarea unor evenimente din trecut care sunt relevante pentru oamenii de acum și pentru problemele lor actuale”, spune regizorul care îi aduce pe scenă, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, pe Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu.
Foto cover: Ioana Barbara Tănase
Cum a apărut spectacolul „Cultul personalității”, de la Teatrul Giuvlipen, pe care îl vedem în acest an și în Festivalul Caleido? De ce un spectacol despre Gheorghe Gheorghiu Dej, Ana Pauker și Nicolae Ceaușescu, de la ce ai pornit?
A ieșit direct din ceea ce în film se numește „development hell”, o perioadă foarte lungă de timp în care ideea unui scenariu este pusă la păstrare, nu găsește finanțare sau pur și simplu nu e momentul potrivit să apară. „Cultul personalității” a fost inițial un proiect eșuat, elaborat împreună cu Xandra Popescu prin 2010, aveam ideea unui fel de proces fictiv al Anei Pauker, un fel de roast istoric. Nu am reușit să găsim bani pentru el și aproape uitasem subiectul. Deși era undeva într-o așteptare perpetuă, plus că între timp am mai cercetat istoria Partidului Comunist Român și relațiile de putere din anii 1950, în special. Am discutat cu colegele din Giuvlipen despre posibilitatea unui nou spectacol care să fie altfel: fără personaje rome, dar cu actori romi care joacă personaje istorice ne-rome importante din istorie, în ideea în care urmăream să ieșim puțin din tiparul personajului pozitiv rom, care trece printr-o serie de întâmplări dificile, oferă o lecție de rezistență și produce emaptie pe teme importante ale comunității. Și atunci mi-am adus aminte de Ana Pauker Show, am propus acest proiect, cu o Ana Pauker interpretată de o actriță romă și ulterior au apărut și celelalte două personaje importante în poveste: Gheorghiu-Dej la punctul puterii sale absolute și un Nicolae Ceaușescu tânăr, care era prezent în toată intriga istorică. Deși poate părea o temă dificilă, care a necesitat o cercetare amplă, cu multe date și contexte foarte clare, noi am pornit de la premisa că nimeni nu mai știe cine sunt personajele respective și nu își mai aduce aminte de acele povești care se șușoteau în trecut. Așa încât ne-am concentrat pe povestea efectivă, pe dezvoltarea personajelor (inspirate din cele reale, dar duse în direcții diferite și poate surprinzătoare, însă mereu veridice, de Oana Rusu, Raj-Alexandru Udrea și Andrei Șerban), pe micile intrigi pe teme grave, de viață și de moarte. Și desigur pe dezvoltarea unei abordări specifice: o comedie neagră, o emisiune TV în care toți invitații sunt morți. Politicienii cântă, se umilesc unii pe alții, își prezintă marile realizări, fac alianțe nefirești, sunt comici fără intenție, se laudă și încearcă să se justifice în 2019 în fața unui public viu, nu foarte diferit de altfel de ce fac politicienii actuali la TV.
Cum ai documentat scenariul? Care a fost marea provocare în privința textului?
Pe lângă o abordare performativă comică, la care am ținut mult, elaborarea scenariului a ținut cont de specificitățile istorice și politice. Am pornit de la cartea lui Robert Levy, un istoric american, „Gloria și decăderea Anei Pauker”, tradusă la Polirom în 2002 și reeditată recent. El are meritul de a fi cercetat arhivele în anii 1990 și de a fi luat multe interviuri relevante unor personaje direct implicate în luptele de partid din jurul Anei Pauker și al lui Gheorghiu-Dej în anii 1950. Am consultat numeroase documente ulterior, inclusiv dosarul de securitate al Anei Pauker, stenogramele Biroului Politic și ale întrevederilor la nivel înalt din Uniunea Sovietică, plenarele, diverse volume de memorialistică. Această cercetare nu este niciodată finalizată, dar la un moment dat trebuie să pui piciorul în prag, să oprești brusc spirala de informații, să spui stop. Asta datorită formatului de spectacol, unde poți include un număr limitat de scene. Cred că ce am păstrat în spectacol are și scopul de a pune întrebări, de a provoca un interes față de perioada respectivă și de studierea personalităților de atunci, o descoperire de tematici care nu pot fi epuizate de un singur spectacol de teatru. Dar pe lângă partea de intrigă a perioadei respective, care te poate captiva ca într-un biopic escapist, a fost important ca acest spectacol să vorbească despre prezent și să fie ceea ce Brecht numește o istoricizare, adică prezentarea unor evenimente din trecut care sunt relevante pentru oamenii de acum și pentru problemele lor actuale. Cumva asta a fost principala mea întrebare în spatele scheletului spectacolului: ce știu și pot spune Dej, Ceaușescu sau Pauker despre noi, cei de acum (ceea ce la final cântă ca fiind „voi, oameni de mâine”)?
„Spectacolul își propune să genereze o discuție mai largă despre relații de putere, cultul personalității, raportul dintre femei și bărbați în structurile de partid, anti-semitism și cosmopolitism”, putem afla din prezentarea de pe Giuvlipen.com. Cum consideri că stăm în privința acestor lucruri în România mileniului III?
Dacă ne referim strict la discuția temelor, cred că stăm prost. Am fost surprins să discut cu liceeni care au fost la spectacol și să văd că perioada socialistă este o gaură neagră despre care nu au niciun fel de informații. Încep să știe puțin din istoria recentă de la Iliescu încoace (vagii și fascinanții ani 1990), dar în schimb sunt bine informați în ceea ce privește perioada interbelică. Este un fenomen interesant. Ai crede că e așa ușor acum, cauți pe Wikipedia și afli toate datele, dar mai sunt și alte elemente de puzzle necesare pentru a face această simplă căutare de informație. De ce aș căuta niște informații despre o perioadă care nu mă interesează deloc, care nu are nicio legătură cu mine acum? Spectacolul asta încearcă să răstoarne: ceea ce vedem este legat de noi, și problemele anilor 1950 par uneori o fabulă a anilor 2010, perioadă care se încheie acum. Iar cultul personalității nu este un concept oarecare, l-am ales și pentru că pare a fi principala abordare politică de azi, chiar și în viața noastră de zi cu zi: totul este despre personalități puternice, despre cum să devenim cineva important, cum totul este despre mine și nimic altceva, despre ce îmi doresc eu, cine vreau eu să fiu, despre ce influență puternică vreau să am și cum vreau ca toți să îmi dea like-uri și să îmi soarbă cuvintele online și offline. Pornim de la premisa că indivizii speciali creează istoria, că personalitățile puternice schimbă lumea, că individualismul este curentul dominant azi, totul este pentru dezvoltare personală și pozitivarea narcisismului în societate. Și aici este o abordare eronată: schimbările sociale majore au venit din procese istorice vaste, din zguduiri sociale tectonice, care au implicat mase largi de oameni, nu au fost provocate doar de indivizi foarte speciali. Desigur, anumite persoane au intuit corect schimbările și le-au ajutat, au călărit valul istoriei, dar nu ei au fost cei care au schimbat lumea. Deseori uităm aceste aspecte și credem că totul este în noi. Uneori cheia este și în afară, te mai uiți și la ce este în jurul tău, să mai privim și în afara propriului buric pentru a înțelege lumea în care trăim.
Pentru că Festivalul Caleido este și despre multietnicitate și pentru că te regăsim în echipa Teatrului Giuvlipen, ce părere ai despre reprezentarea minorităților etnice în teatrul autohton, mai mult chiar – în arta autohtonă de acum? Ce consideri că se poate face pentru a fi mai bine?
În România stăm destul de bine în ceea ce privește „teatrul în limbile minorităților naționale” (cum este el numit oficial), avem numeroase teatre și instituții solide care reprezintă minoritățile maghiare, germane și evreiești. Ceea ce este îmbucurător și ar trebui celebrat. Am realizat recent un studiu pentru Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” despre formarea Teatrului Evreiesc de Stat imediat după al Doilea Război Mondial, în contextul foarte dificil de atunci. Nu a fost un proces ușor deloc, dar a fost o mobilizare exemplară a mediului artistic local și a publicului evreiesc tocmai ieșit dintr-o perioadă atroce. Această mobilizare pentru constituirea de instituții proprii a avut efecte și asupra producțiilor teatrale din acel moment. În ultimii ani, alături de Compania Giuvlipen, am fost implicat în campania pentru înființarea unui teatru rom de stat în București, minoritatea romă fiind singura minoritate etnică numeroasă care încă nu are un teatru. Acest proiect istoric important reprezintă un proces foarte lung, fără rezultate prea bune până acum. Instituțiile funcționale ale statului sunt foarte relevante și necesare, mai ales în mediul cultural, și prin modul în care monitorizează și intervin în problemele specifice ale diverselor minorități, care se confruntă în continuare cu multiple forme de discriminare. Vremea salvatorilor individuali din mediul privat, care să preia atributele statului (de multe ori pentru propriile beneficii), a apus ca model. Nimeni nu mai crede că poate funcționa pe termen lung un astfel de pansament la nivelul întregii societăți. În concluzie, pentru a fi mai bine este nevoie de instituții de stat funcționale, bine finanțate, cu suficienți angajați, care să fie active și să intervină eficient în slujba tuturor.
De văzut: unde putem vedea și alte spectacole semnate de Mihai Lukács?
În prezent, am început să lucrez la un nou spectacol, despre cutremurul din București. Încerc să înțeleg alături de o echipă mai largă ce a însemnat cutremurul pentru București, cum l-a afectat, ce înseamnă acum pentru bucureșteni și piața imobiliară și care este mecanica anxietății legate de riscul seismic existent. Totul a pornit de la trei scrisori trimise de tatăl meu după cutremurul din 1977 părinților săi la Cluj, el fiind student în București atunci. Are un stil foarte special de a descrie ce vede sau prin ce a trecut, și am zis că aici e material pentru un spectacol. Premiera va fi în prima parte a lui 2020.
Teatru independent în România: care consideri că sunt principalele avantaje, dar și care ar fi principalele dezavantaje atunci când faci teatru independent în România, azi?
Teatrul independent are o tradiție deja, estetici și abordări specifice în România și tot spațiul ex-socialist. Cumva mă simt parte din acest mediu, aici îmi este locul. Cred că teatrul independent este preluat în acest moment de teatrul de stat, în special la nivel estetic și de generație (regizorii și actorii care au și o vârstă și au obosit în mediul precar independent), dar în același timp apar noi proiecte, noi echipe artistice, noi spații în zona independentă peste tot în România. Dezavantajele sunt cunoscute deja: precaritatea extremă, nesiguranța proiectelor pe termen lung, permanenta umbră a falimentului, lipsa spațiilor, impactul redus. Dar pentru mine mai este o problemă la care nu am răspunsuri concrete deocamdată: prin toate eforturile din mediul independent pare să încercăm să convingem că antreprenoriatul cultural este o soluție, că putem funcționa în afara statului, că uite, cultura poate să se autosusțină și noi putem fi exteriori sistemului. Toate acestea sunt false. Este mult mai important ca statul să susțină o cultură robustă, să vadă rolul producției și educației artistice ca fiind importante pentru societate, deoarece este foarte clar că mediul privat nu dă doi bani pe ce pot produce artiștii în România, atâta timp cât nu aduc profit pe termen scurt. Din acest punct de vedere, cred că această iluzie a independenței e aproape să își atingă limitele și să colapseze, oamenii cu experiență din independent sunt obosiți, nu mai pot și sunt gata să se retragă, dar se mai târăsc până la următoarea sesiune AFCN. Acest model nu poate continua la nesfârșit. Teatrul de stat pare a fi o barcă de salvare pentru mulți artiști și cred că aceste granițe stat/independent nu mai sunt relevante în 2019. Aici e și un paradox, mulți artiști din independent apără statul social și susținerea generoasă a culturii de către stat (inclusiv păstrarea și buna finanțare a corpului artistic și tehnic din teatrele de stat), iar foarte mulți dintre bugetarii culturii au poziții libertariene și visează statul minimal, în care banii nu mai merg la educație, cultură, sănătate și servicii sociale ci doar la securitate și politică externă.
Revenind la „Cultul personalității” în Caleido 2019, de ce să nu ratăm spectacolul în festival?
Pentru că printr-o lectură istorică a contextului nostru vom înțelege mai bine prezentul și putem acționa în consecință, iar această lectură nu trebuie să fie una scorțoasă, ci poate să se bazeze pe umor, muzică, entertainment, bârfe politice, anecdotic, dar să păstreze teoria și practicile artistice alături de istorie și politic, fără o rutină de divizare a sferei culturale de cea publică. Pentru noi a fost foarte important ca acest spectacol să fie un fel de studiu care să ne ajute să descoperim anumite reguli dure ale vieții sociale și de partid, fenomenele vieții politice, care nu există haotic ci urmează anumite legi istorice. Din ce am observat până acum, pe unde am jucat, mai ales în țară, publicul devine fascinat de istoria recentă (pe care nu o știa sau o uitase) și pleacă cu gândul de a studia mai mult perioada respectivă, de a înțelege ce s-a întâmplat cu adevărat și în acest proces este și un parcurs personal, de înțelegere a propriilor istorii, de familie și individuale, de reamintire a unor momente importante care ne fac să pricepem cine suntem, de unde am plecat și unde am ajuns.
„În România stăm destul de bine în ceea ce privește teatrul în limbile minorităților naționale (cum este el numit oficial), avem numeroase teatre și instituții solide care reprezintă minoritățile maghiare, germane și evreiești. Ceea ce este îmbucurător și ar trebui celebrat. (…) În ultimii ani, alături de Compania Giuvlipen, am fost implicat în campania pentru înființarea unui teatru rom de stat în București, minoritatea romă fiind singura minoritate etnică numeroasă care încă nu are un teatru.”
Mihai Lukács, regizor
