István Téglás: „Spectacolul nostru din Caleido nu este unul de dans, e mai degrabă un performance, poate un statement”
de Alina Vîlcan
Festivalul Caleido 2019 aduce și producții în premieră, cum este spectacolul „Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards” – cea mai nouă colaborare dintre actorul István Téglás și coregrafa Andreea Novac. „Temele noastre diferă de la spectacol la spectacol. În momentul de față, am pornit de la următoarele întrebări: ce rost mai are crearea acestui spectacol? Și dacă are, atunci despre ce ar trebui să fie, ce ar trebui să arate, să ne spună? Mai e nevoie să aibă vreun efect asupra noastră?” spune István.
Foto cover: Mihaela Tulea
István, ce ne poți povesti despre spectacolul pentru Festivalul Caleido, la care lucrezi alături de Andreea Novac? Ce vom vedea, la ce să fim atenți?
E un pic complicat să răspund la această întrebare, deoarece prima reprezentație a spectacolului va fi în festival, deci nu am apucat să-i iau temperatura (râde). Noi nu facem spectacole interactive, însă ani la rând m-am contrazis cu Andreea despre cum ar trebui să fie prezența publicului la spectacolele noastre și despre cât de important sau hotărâtor este acest lucru. Cei care ne cunosc munca din anii precedenți știu că zona în care lucrăm împreună nu este una extraordinar de accesibilă. Nu este pentru publicul mare. Lucrările noastre nu suportă greutatea de sub fundurile celor care vin din neștiință, și nici nu cred că reușesc să transmită ceva cu efect în acest caz.
Îmi dau seama că ne place mult intimitatea, pentru că printre primele senzații care-mi vin în minte, nu doar legate de acest spectacol, ci și de cele din trecut la care am lucrat împreună, e o senzație acută de intimitate. Asta veți vedea.
IDEEA. Aveați în minte mai de mult acest spectacol sau ideea a apărut acum? De la ce ați pornit, ce v-ați propus?
Temele noastre diferă de la spectacol la spectacol. În momentul de față, am pornit de la următoarele întrebări: ce rost mai are crearea acestui spectacol? Și dacă are, atunci despre ce ar trebui să fie, ce ar trebui să arate, să ne spună? Mai e nevoie să aibă vreun efect asupra noastră?
Construirea acestui spectacol ne-a stat pe creier doi ani de zile, ne-am întâlnit periodic, dar am tot întrerupt repetițiile. Am avut și alte preocupări între timp, dar nevoia asta de-a ține pauze lungi în timpul creației intervine de obicei când construim un spectacol pornind din subiectul nostru preferat, din nimic. Acum doi ani am intrat într-un spațiu gol și am făcut un fel de brainstorming vorbind zile întregi despre ce nu am vrea să facem, apoi ne-am reîntâlnit peste un an nefăcând altceva zile întregi decât să scriem variante de scenarii care nu se mai terminau, și abia în ultimele luni am reușit să ne și mișcăm. Trebuie să știți însă că spectacolul nostru nu este unul de dans, e mai degrabă un performance, poate un statement. Nu știu.
COLABORAREA. Nu ești la prima colaborare cu coregrafa Andreea Novac. Ce amintiri importante consideri că ați adunat în acești ani, de când vă știți? Și, bineînțeles, cum a fost să colaborați din nou, acum?
Andreea a fost prima persoană pe care am cunoscut-o în momentul venirii mele în București, era așezată deasupra unor pietre pe care le uda cu o stropitoare, de Ziua Internațională a Dansului, la CNDB, asta se întâmpla în 2006. Primul nostru spectacol important a avut premiera în octombrie 2008, la Bacău, dar înainte am făcut parte din examenele ei de coregrafie, pe care le-a creat ca studentă la UNATC, de prin 2007.
Amintirile mele cele mai importante în zona artei, încercările de a mă descoperi, de a-mi cunoaște mijloacele, limitele fizice și psihice, mă leagă de ea. Formarea mea ca artist are ca bază aproape în totalitate lucrul cu ea, nu mă refer doar la proiectele pe care le-am creat împreună, ci la procesele și perioadele de căutări pe care le-am avut ani la rând. Faptul că după atâta timp ne întoarcem la a lucra iarăși împreună mi se pare de la sine înțeles, suntem doi oameni care gândim, ne interesează condiția noastră artistică și umană, avem nevoi comune.
În trecut am împărtășit cele mai importante amintiri legate de lucrurile acestea, așa că reîntâlnirea a fost una extrem de plăcută, dar parcă mai liniștită de data asta. Andreea mi-a reamintit zilele trecute de scaunul pe care l-a aruncat după mine când lucram la solo-ul „Dance a playful body”. Ne-am maturizat.
DANS. Cu ani în urmă, te vedeam în multe spectacole de dans. Timpul a trecut, rolurile s-au adunat, cum te raportezi astăzi la dans?
Nu-mi place dansul, mă refer în primul rând la coregrafii făcute în prealabil, și mi-a luat mult timp să înțeleg acest lucru. În schimb îmi plac formele, liniile, dar ca creații spontane, cred mai mult în coregrafi care pornesc de la ce am eu și mă inspiră să dezvolt ceva în sensul ăsta. Dansul în sine îmi place doar atunci când îi vine cuiva spontan cheful să danseze. Motivul pentru care nu mai fac parte din spectacole de dans este și pentru că mă dor oasele.
FRUMUSEȚEA UNUI SPECTACOL. Pentru că ați construit, iată, un spectactol de la 0, în ce constă pentru tine frumusețea unui spectacol? Ce nu ar trebui să-i lipsească?
Frumusețea unui spectacol pentru mine constă în facerea lui, în momentele creării lui, când brusc din nimic apare ceva. Mereu m-au fascinat etapele astea și de fiecare dată mi-am dat seama că principalul motiv pentru care am rămas pe scenă până acum este savurarea acelui moment când n-ai încotro și trebuie să renunți la tine, să dispari, ca să apară acel ceva în locul tău.
Mă refer, bineînțeles, la spectacolele care sunt făcute cu un gând, cu un scop anume, care corespund în totalitate felului tău de-a gândi, de-a fi. Cred că asta nu ar trebui să-i lipsească unui spectacol, modul de-a te reprezenta în totalitate.
MULTIETNICITATE. Și, bineînțeles, nu putem vorbi despre Festivalul Caleido, fără să vorbim și despre multietnicitate și multiculturalism. Cum se vede acest aspect, al multietnicității, în România mileniului III, prin ochii unui actor de etnie maghiară angajat la Naționalul bucureștean?
Mereu am fost interesat de multiculturalism și de multietnicitate, într-un fel cred că de asta am și ajuns aici. Mă bucur de/pentru Festivalul Caleido la fiecare ediție, mi se pare că am participat până acum la toate (râde). Aș prefera să nu fie singurul eveniment de acest fel, pe lângă multiculturalism și multietnicitate mă refer și la a aduce în fața publicului genul de spectacole care diferă de cele pe care le vedem zi de zi.
LA TEATRU, ÎN ROMÂNIA, 2019. Joci deopotrivă în teatrul de stat și în teatrul independent, iar 2019 nu a fost deloc un an blând dacă vorbim de finanțări pe partea culturală. Cum a fost pentru voi, actorii, acest an, dacă ar fi să faci un bilanț? Te-ai simțit cumva afectat/deranjat de felul cum au stat lucrurile pe plan cultural, pornind de aici?
Culmea e că tocmai anul acesta, când au avut loc tăierile de bugete atât în zona independentă, cât și în teatrele de stat, am avut parte de mai multe proiecte decât în anii precedenți. Chiar dacă eu personal nu am fost afectat, totuși au avut loc pierderi mari în anumite instituții, dar mai ales în zona independentă, care se pare că în continuare e inexistentă. Dacă ne gândim că în jur de 80% dintre artiști, actori, regizori, coregrafi, scenografi, dramaturgi sunt independenți, și nu toți aleg asta, ne dăm seama ca zona independentă este una esențială. Eu cred că instituțiile de stat, în primul rând teatrele de stat, ar trebui să ajute artiștii independenți mai conștiincios decât o fac în clipa de față, cel puțin până vom avea un stat responsabil de absolut toți cetățenii lui.
Ar trebui dus mai departe proiectul început de Vlad Alexandrescu despre statutul artistului independent, iar cei care sunt în poziții de conducere în instituțiile de cultură ar trebui să-i dea o mână de ajutor, până la urmă majoritatea angajaților din teatrele de stat vin din zona independentă, de exemplu eu. Opriți-mă dacă am luat-o razna, dar undeva e nevoie de acest fel de abordare pentru că cei care sunt liber-profesioniști nu au niciun cuvânt de spus, nicio putere, și de cele mai multe ori niciun ban în buzunar, deși universitățile pe care le-am urmat împreună sunt aceleași.
DE VĂZUT. În ce spectacole te vedem în această perioadă?
În această toamnă, am avut deja două premiere și mai urmează două. Prima a fost după textul lui Joe Harbot, „A New And Better You”, în spațiul independent de la Point (lângă Grădina Icoanei), e un text sadic, împachetat frumos, despre lumea influencerilor, despre cum poți să devii cineva fără să fii cineva.
A doua premieră se cheamă „În ploaie” și se joacă la Teatrul Avangardia (Cinema Pro), e un spectacol pe care îl joc împreună cu Marius Manole și este cel mai greu rol pe care l-am făcut în ultimul an, povestea e una nemiloasă, despre doi cei mai buni prieteni, care au de ales între prietenie și viață. Un alt spațiu independent unde am reluat spectacolele vechi este Apollo111. Iar programul Teatrului Național, unde sunt angajat și unde momentan joc în 11 spectacole, se poate vizita pe site.
ÎN CONCLUZIE… De ce să nu ratăm spectacolul vostru din Caleido? Chiar așa, cum se va numi? Și ce vă propuneți să faceți mai departe cu acest spectacol?
Spectacolul nostru are un titlu atractiv: „Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards”. Conține nuditate și nu este recomandat persoanelor sub 18 ani, dacă nici ăsta nu-i un motiv pentru care să veniți, atunci nu știu (râde). Iar după reprezentația din Festivalul Caleido ne vom muta la Linotip – Centru Independent Coregrafic, spațiu pentru care am gândit, în mod special, acest spectacol.
„Andreea Novac a fost prima persoană pe care am cunoscut-o în momentul venirii mele în București, era așezată deasupra unor pietre pe care le uda cu o stropitoare, de Ziua Internațională a Dansului, la CNDB; asta se întâmpla în 2006.”
István Téglás
