Oana Hodade: „În «Baladele memoriei», vorbesc despre familia mea; manevrez casete, benzi de magnetofon, viniluri cum aș face la mine acasă”

de Alina Vîlcan

Reactor Cluj vine în Caleido 2019 cu „Baladele memoriei”, spectacol ce aduce în prim-plan generația celor care azi au în jur de 70 de ani, cu istoriile lor personale. Vorbim despre un spectacol colectiv, a cărui echipă a lucrat cu întrebări precum „ce înseamnă bătrânețea pentru noi, cum ne vedem la vârsta asta, cum ne raportăm la generația bunicilor sau părinților noștri”, după cum aflăm în rândurile care urmează de la actrița Oana Hodade.

ID. Cine este Oana Hodade, cum ai ales actoria și care consideri că sunt principalele provocări profesionale de până acum, pentru tine?
Sunt artistă stabilită în Cluj, lucrez în principal în teatru și, ca majoritatea colegilor mei din sectorul independent, mai port și alte pălării: manager cultural, producător și de câțiva ani încoace și editor.

Actoria a fost manifestarea creativă cea mai la îndemână cu un fel de cârlig real de care să mă agăț, un punct mai concret de la care să pornesc atunci când am simțit că arta e direcția în care trebuie să mă duc. Am dat la actorie, deși scriam de dinainte să fac teatru. Aș fi putut studia literatură la fel e bine, sau să mă duc către arte vizuale, dacă aveam pe cineva care să mă îndrume în direcția asta. Cred că pur și simplu a fost un soi de amestec de întâlniri și de decizii, păstrând undeva la nivel inconștient o fidelitate pentru dorința și plăcerea de a conecta lumea mea interioară cu exteriorul. Spun asta acum, privind retrospectiv, căci atunci a fost mult mai tumultuos: studiam la un liceu de mate-info, trimisă „cu forța” de părinți, și perspectiva de a mă face economist sau programator mă paraliza, așa că am decis mai degrabă din instinct. Eram timidă, încă sunt, și expunerea de orice fel nu mi-e foarte confortabilă, dar cred totuși c-am avut un instinct bun.

Actoria e probabil cea mai puternică și stabilă formă de comunicare pentru mine, dar în continuare scriu și îmi place mult să lucrez cu imaginea și cu sunetul. Provocarea e să țin în echilibru toate zonele astea de interes și să le integrez în ceea ce fac, să găsesc subiecte față de care pot să am sau care mă provoacă la o perspectivă personală. Și desigur, provocarea cea mai mare e ca lucrurile pe care le fac să aibă relevanță și pentru celălalt.

Cum a apărut spectacolul Baladele memoriei și cum ai descrie această experiență, de a fi deopotrivă actriță, dar și de a face parte din echipa care semnează spectacolul? Cum ați lucrat?
Înainte să începem repetițiile, au fost vreo două luni în care Raul Coldea și Nicoleta Esinencu au coordonat niște ateliere la Centrul de zi pentru vârstnici nr. 1 din Cluj. Istoriile pe care le-au colectat în urma acestor ateliere au construit baza spectacolului – istorii personale ale celor care au trăit în comunism și care în anii debusolanți ai tranziției erau tineri, aveau 30-40 de ani. Câțiva dintre participanții la ateliere au fost invitați să participe la crearea acestui spectacol. Au venit trei persoane, dar după primele zile de repetiții a rămas doar Ionela cu noi.

Am discutat foarte mult în prima parte a repetițiilor – ce înseamnă bătrânețea pentru noi, cum ne vedem la vârsta asta, cum ne raportăm la generația bunicilor sau părinților noștri. Cum e viața noastră adultă acum, care era viața părinților noștri la vârsta asta. Cum ne poziționăm politic față de contextul în care trăim, ce ne doare, ce ne sperie, ce ne dă speranță. Și de aici s-au cernut idei care au rămas în spectacol.

Cred că deosebit în procesul de lucru la acest spectacol față de altele la care am lucrat a fost decizia asupra formei și a conținutului spectacolului, care a venit cu multă negociere – sigur că Nicoleta și Raul au avut mai multă responsabilitate pentru text, iar Ionela, Doru și cu mine, fiindcă suntem pe scenă, de ceea ce se întâmplă pe scenă. Dar pentru felul în care e compus spectacolul am decis colectiv.

Aș sublinia încă o diferență, și anume că în acest spectacol particip mai degrabă ca performer, nu ca actriță. Nici eu și nici colegii mei nu interpretăm roluri. Suntem acolo cu o prezență personală. Vorbesc despre familia mea; manevrez casete, benzi de magnetofon, viniluri cum aș face la mine acasă. Nu există acest strat al teatralului în spectacol.

Din povestea Ionelei Pop, femeia de 69 de ani pe care o vedem în Baladele memoriei, ce te-a impresionat cel mai mult? Chiar așa, cine este Ionela Pop?
Ionela e o femeie optimistă și puternică, dar veți afla povestea ei din spectacol, las plăcerea spectatorilor să o cunoască.

Istoria unei generații. Ești născută în 1985, cum te raportezi la generația celor care azi au 70 de ani și ce crezi că ar trebui să reținem din trecutul lor? Ce ți-ar plăcea să rămână în mintea spectatorului odată ce a văzut Baladele memoriei?
Din nou, n-aș vrea să intru prea mult în răspunsul la această întrebare, e conținut în ceea ce veți vedea; e un spectacol în același timp politic și personal care vorbește exact despre asta. Cei care au azi 70 de ani sunt părinții mei. Ai mei n-au chiar 70, ci 60 și. În repetiții, acolo am sondat cel mai mult, în primul rând în relația cu părinții mei. În recuperarea memoriilor familiei mele. Sigur că receptarea spectacolului e unică pentru fiecare, dar din reacțiile de până acum asta îi atinge pe oameni cel mai tare. Își sună părinții, bunicii, cumva au impulsul ăsta de a se conecta la familie.

Mai departe, spectatorul e liber să aleagă ce vrea să păstreze din spectacolul nostru. Sunt sigură că n-o să uite ușor aparatele pe care le folosim – casetofoane, magnetofoane, pick-up. Pentru cei mai tineri astea sunt piese de muzeu, le văd poate pentru prima dată.

O actriță în Cluj. Cum arată cotidianul tău, cât timp îți ocupă teatrul și ce îți place să faci atunci când nu ai nimic de făcut?
Doamne, bine ar fi să nu am nimic de făcut! Dar nu prea am, cred că tot ce fac se subscrie cumva la meserie, că citesc, că văd filme, că văd expoziții, pe toate le las să cadă cumva în mine și sper cu seninătate că mă ajută să înțeleg cu o fărâmă mai mult timpurile pe care le trăim. Altfel, dacă aș avea un câine l-aș lăsa să mă plimbe pe malul Someșului sau prin pădurile din împrejurime. Natura mă scoate total din capul meu, unde mă simt prinsă fără scăpare uneori.

De văzut. În ce alte spectacole te putem vedea (și unde), în ce alte proiecte ești implicată acum?
În „Rândul 3, aproape de margine” – r. Sânziana Stoican la Reactor, „Sunt una dintre fortunate” – r. Lorand Maxim, în curând tot la Reactor, „Marele B – un cabaret despre burnout” – r. Adonis Tanța, la Zug.zone, toate în Cluj. Și tocmai am început lucrul la un spectacol nou, tot la Reactor. De data asta nu joc, ci mă ocup de atmosfera sonoră pentru un spectacol al Letei Popescu, cu care ieșim în februarie 2020.

Revenind la spectacolul pe care îl vom putea vedea la București, în Festivalul Caleido (după ce a fost aici și în FNT), cum ați ales acest titlu – Baladele memoriei?
Tot spectacolul are acest liant, acest strat de înțelegere și de accesare a unor experiențe prin intermediul memoriei, de recuperare a unor amintiri, de arhivare a lor, de pierdere a memoriei, de fragilitate a ei, care se leagă de bătrânețe. Sunt mai multe balade în spectacol, ca niște capitole mici, dacă vrei, și am găsit că ăsta e un titlu bun.

În concluzie, de ce să nu ratăm Baladele memoriei în Festivalul Caleido?
E un spectacol puternic, personal, emoționant și poetic.

„Am discutat foarte mult în prima parte a repetițiilor – ce înseamnă bătrânețea pentru noi, cum ne vedem la vârsta asta, cum ne raportăm la generația bunicilor sau părinților noștri. Cum e viața noastră adultă acum, care era viața părinților noștri la vârsta asta. Cum ne poziționăm politic față de contextul în care trăim, ce ne doare, ce ne sperie, ce ne dă speranță.”

Oana Hodade

Credit foto: Bogdan Botas