Mădălina Brândușe, actriță: „Teatrul politic este o armă puternică și care nu răneşte pe nimeni”

„INFINIT POZITIV este despre noi, este despre educație și sănătate, despre prejudecăți și discriminare, despre iubire și solidaritate”, spune actrița Mădălina Brândușe, pe care o regăsim în echipa spectacolului produs de Asociația Carusel și regizat de Alex Fifea, spectacol al cărui scop „este să contribuie la deconstruirea prejudecăților despre persoanele care trăiesc cu HIV sau SIDA, să aducă pe agenda publică acest subiect” despre care se vorbește prea puțin în România.

De Alina Vîlcan

Cum a apărut spectacolul „Infinit pozitiv”, de la alegerea temei – cum ați decis să vă opriți asupra a ce înseamnă  HIV/SIDA în România? –, trecând prin partea de documentare – ce a presupus această etapă, cum ați lucrat? – și până la conturarea textului și la prezentarea spectacolului în fața publicului?

Spectacolul a apărut la inițiativa celor de la Asociația Carusel, care nu sunt la primul proiect de acest gen. Au produs spectacolul „Tabu” despre viața ca lucrătoare sexuală în România. Munca sexuală nu este reglementată, deci nu există niciun fel de protecție pentru persoanele care practică sexul comercial. Acestea suferă abuzuri atât din partea poliției, cât și din partea clienților, pe lângă toată stigma cu care se confruntă din partea societății. 

De asemenea, cei de la Carusel s-au implicat în promovarea și distribuirea spectacolului „Voi n-ați văzut nimic” despre Daniel Gabriel Dumitrache, un tânăr de 26 de ani care lucra ca parcagiu în Centrul Vechi și care a fost ucis în bătaie în Secția 10 de poliție.

Carusel este partener și în proiectul de teatru „Vi me som rom/Și eu sunt rom”, spectacol care vorbește despre rasismul din România cu care se confruntă persoanele de etnie romă sau care nu au pielea albă. 

Această asociație luptă pentru drepturile celor mai vulnerabile persoane din societate și când  zic vulnerabile mă refer la faptul că sunt printre cele mai discriminate și marginalizate grupuri din societatea noastră: persoane fără adăpost, consumatori de droguri injectabile, persoane care practică sexul comercial, persoane sărace, persoane care trăiesc cu HIV sau SIDA, copii proveniți din familii cu situație financiară precară. 

Misiunea tuturor spectacolelor pe care noi le facem, asumat dintr-o perspectivă politica de stânga, feministă intersecțională, antirasistă și anticapitalistă, este să facem vizibile problemele cu care aceste persoane și grupuri se confruntă. Miza noastră este să le facem vocile auzite folosind ca instrument teatrul și metoda de lucru bazată pe interviuri. 

Pentru că cei de la Carusel lucrează cu persoane care trăiesc cu HIV, ne-a fost ușor să ajungem la ele pentru că deja exista o relație de încredere. Am căutat să fie persoane cât mai diverse, să fim cât mai intersecționali.

Așa cum spuneam, partea de documentare a constat în primul rând din interviuri și cercetare despre ce s-a scris despre HIV, mai ales în România. Alături de Nona Șerbănescu, Alex Fifea și Paula Dunker, am căutat informații, am citit, ne-am uitat la reportaje, filme si filmulețe. Paula s-a ocupat și de partea de muzică, apoi am stabilit interviuri cu persone care traiesc cu HIV, cu medici, activiști din zona asta, ONG-iști. 

Partea de interviuri reprezintă una dintre cele mai frumoase bucăți din proces. Apoi urmează una mai grea, transcrierea interviurilor, aveam ore întregi de material înregistrat. Urmează editarea textului: să ajungem la o oră și puțin de text. Dar asta e și o muncă faină. Ne-a ajutat că am lucrat pe un draft început de Nona, pe care l-am editat împreună cu toată echipa, zile în șir, până am ajuns la forma finală. A fost un proces colectiv, o muncă într-o echipă în care am lucrat pe orizontală, nonierarhic. Ne bucuram să ne vedem în curte la Arthub, mai ales după starea de urgentă, când lucrurile pentru noi, artistele și artiștii, mai ales cei independenți, s-au oprit în loc, cine știe pentru cât timp. 

Pentru că lucram la un spectacol despre HIV în plină pandemie, ne-am pus destul de des întrebarea: Oare cum va fi asta pentru public? Mai ales că oamenii povesteau în interviuri despre cum a fost epidemia de HIV și cum se manifestau atunci doctorii și societatea. 

Astfel, așa cum zice Alex în spectacol, „E puțin ironic că premiera spectacolului nostru are loc chiar în siajul pandemiei provocate de virusul SARS-CoV-2”.

Până la premieră am avut vizionarea spectacolului la care am invitat prieteni și în urma căreia am primit feedback pozitiv, inclusiv de la voi, care ne-ați invitat în festivalul Caleido chiar de la vizionare. A contat mult această apreciere și ne-a dat  încredere.

Ce înseamnă acest spectacol pentru tine și ce ai învățat lucrând pentru „Infinit pozitiv”? Ce a fost cel mai dificil și care sunt principalele satisfacții pe care spectacolul vi le-a oferit vouă, echipa?

Pentru mine acest spectacol este important în primul rând pentru că aduce în atenția publicului un subiect despre care nu se vorbește suficient în societatea noastră, ce înseamnă să trăiești cu HIV în România, discriminarea cu care se confruntă persoanele seropozitive, accesul la tratament.

Teatrul politic este o armă puternică și care nu răneşte pe nimeni. Un instrument prin care cei mai vulnerabili pot ajunge să îşi cunoască drepturile, să fie susţinuţi să se autoreprezinte și astfel să se creeze solidarităţi puternice pentru a forma o voce comună, care să se facă auzită și de cei care deţin puterea şi fac politicile.

În forma asta de teatru pentru dreptate socială, artistele și artiștii nu mai au doar rolul de actrițe și actori, noi suntem actrițe și actori activiști, iar scopul nostru cu acest spectacol este să contribuim la deconstruirea prejudecăților despre persoanele care trăiesc cu HIV sau SIDA, să aducem pe agenda publică acest subiect și problemele sistemice cu care aceste persoane se confruntă.

Parte din conceptul spectacolului sunt și discuțiile post spectacol cu publicul, unde avem ca invitați experți din domeniu pentru a răspunde la întrebările spectatorilor.

Miza teatrului politic este să invite publicul la solidarizare, să acţioneze, să îi arate exact cum se petrec lucrurile în realitatea apropiată a fiecăruia dintre cei prezenţi la spectacol, realitate pe care de multe ori nu o vedem. Textul de teatru politic nu este unul cosmetizat, este radical, este direct şi respectă limbajul comun, nu este elitist. Astfel, teatrul politic creează un altfel de spectator, care nu mai priveşte teatrul ca pe un film, ci îşi dă seama, prin recunoaşterea propriilor realităţi, că are putere de a participa la schimbare. De exemplu, în ceea ce privește spectacolul „Infinit pozitiv”, e important ca oamenii să plece de acolo cu intenția de a-și deconstrui atât propriile prejudecăți, cât și pe ale celor din jur despe HIV și persoanele care trăiesc cu HIV sau SIDA.

Reiese clar din spectacolul nostru și din toate interviurile pe care le-am făcut că multe dintre problemele cu care se confruntă persoanele seropozitive sunt cauzate de discriminarea din partea familiei, a medicilor, a școlii, a angajatorilor. Și asta e vina sistemului, pentru că nu avem educație sexuală, pentru că nu avem educație pentru sănătate, pentru că nu există campanii de informare si campanii antidiscriminare în ceea ce privește acest subiect care afectează viețile atâtor persoane. Și dacă se poate duce o viață absolut firească cât timp persoanele HIV pozitive iau tratament, nu putem spune asta și legat de stigma și teama cu care acestea se confruntă și care le face viața de multe ori un chin, cu depresie, anxietate, frică.

Așa cum spun și în spectacol, „Miza mea e ca mesajul nostru să ajungă la cât mai multă lume și să formăm o comunitate mare, care să strige tare: Destigmatizare si solidarizare cu persoanele care trăiesc cu HIV sau SIDA!”

Vorbește-ne despre cele șase persoane infectate cu virusul HIV de la poveștile cărora pleacă spectacolul! Cine sunt ei și care au fost pentru voi principalele provocări în a le aduce istoriile pe scenă, ce a fost cel mai dificil de de redat?

Așa cum am mai spus, cel mai greu a fost să ajungem la forma finală de text, să edităm ore în șir textul și să reușim să arătăm o poveste cu cap și coadă pentru fiecare personaj și apoi toate între ele.

A fost cu emoții mari momentul când o parte dintre aceia ale căror povești le interpretăm a venit la spectacol, să îi vedem în public în timp ce le expunem povestea. Îmi imaginez cât de emoționant a fost și pentru ei. Este important să se simtă reprezentați așa cum merită: demn, cu vulnerabilitate și putere. Acum, după feedback-ul lor, pot spune că au fost încântați și ca s-au simțit bine reprezentați. Oricine poate să fie HIV pozitiv fără să știe. Faptul că aceste persoane s-au vulnerabilizat și ne-au spus poveștile lor, în care numitorul comun este suferința și frica prin care au trecut la aflarea diagnosticului, apoi discriminarea din partea societății, spune de la sine ce vreau sa subliniez despre ei.

Viața lor se schimbă brusc odată cu aflarea diagnosticul și va rămâne o bucățică din identitatea fiecăruia, pe care unii o vor îmbrățișa, unii mai puțin. Cred că toate astea arată clar că vorbim despre niște oameni puternici, generoși, curajosi, solidari.

Noi am modificat nume și detalii care ar putea să ajute la identificarea lor pentru că nu vrem să expunem pe nimeni și pentru că oricum poveștile lor reprezintă vocea unei întregi comunități. De exemplu, personajul Irina spune la un moment dat: „Nu-mi place să vorbesc despre asta. Mama nu știe, cred că lu’ mama dacă-i zic, moare. Nu neapărat părinții, că sunt mai bătrâni, dar și tineretul dacă află de asta zice că gata, dacă suflu spre tine, știi. Nu mă deranjează că știu cinci oameni că eu am o problemă. Atâta timp cât nu vorbesc cu tine despre asta, e ca și cum n-ai ști”.

Sau cum spune personajul Silvian la finalul spectacolului: „Eu sunt gay, sunt rom și sunt pozitiv, trei în unu! Sunt o persoană valoroasă și, dacă vin în lumină cu tot ceea ce sunt eu, nu o să mă integrez pentru faptul că sunt rom, gay sau pozitiv, ci pentru că sunt o persoană mișto. Și așa ajut oamenii să înțeleagă că suntem oameni”.

Subiectul spectacolului este important și pentru că aduce în prim-plan o problemă cel mai adesea ignorată în România – infectarea cu HIV a atâtor copii în sistemul sanitar românesc de la sfârșitul anilor ‘80 și începutul anilor ‘90 –, dar și din perspectiva felului în care aceste persoane sunt privite de societate. Cum abordează „Infinit pozitiv” aceste două aspecte – cauza infectării, rămasă prea mult timp acoperită de mister, și problema mentalităților atât de greu de schimbat în România?

Ideea de la care am pornit spectacolul a fost să facem o documentare doar despre ceea ce medicii numesc „cohorta inițială”, accidentul epidemiologic de la sfârșitul anilor ’80 care a dus la infectarea cu HIV a peste 10.000 de copii, peste 90% dintre ei având vârsta sub 3 ani, iar peste jumatate dintre ei aflându-se în centre de plasament. În decembrie 1990 numărul cazurilor de SIDA la copii în România a depăşit totalul cazurilor raportate de celelalte ţări din Europa. 1.090 de cazuri de SIDA pediatric. Cei din cohorta inițială au fost considerați victime ale unui sistem care nu era pregătit pentru asta, un sistem sanitar care se confrunta pentru prima dată cu acest virus.

Înainte de 1970 s-a făcut foarte puțină cercetare, iar până în 1980 nu există cazuri raportate de SIDA la nivel mondial. Deci cumva, cercetarea abia începuse când România se confrunta cu situația asta. De aceea există încă o raportare diferită față de persoanele din cohorta inițială și persoanele care s-au infectat mai târziu, acestea se confruntă cu discriminarea și stigma, că sunt consumatori de droguri injectabile, persoane care practică sexul comercial, bărbați care fac sex cu alți bărbați etc. Trăim într-un sistem care de multe ori învinovățește aceste persoane pentru faptul că s-au infectat.

În continuare sunt multe variante legate de infectarea copiilor din cohorta inițială. Așa cum apare și în spectacol și ce am ales să transmitem din discuțiile cu medicii și documentele pe care le-am cercetat, „cel mai probabil a fost o cale de intrare în țară printr-un român care s-a infectat în afară, s-a întors și a donat sânge. Imediat după aceea, transmiterea s-a făcut în pată de ulei și a fost una complexă. Numărul mare de copii abandonați în spitale, practica microtransfuziilor și utilizarea aceleiași seringi pentru mai multe injecții sunt o parte din factorii care au permis acest accident epidemiologic pediatric”.

Legat de problema mentalităților, la fel ca în toate cazurile de discriminare, că e de statut socio-economic, de etnie, orientare sau identitate sexuală, boală etc., atâta timp cât nu avem educație antidiscriminare, educație pentru sănătate și educație sexuală, campanii informale și formale despre subiect, ne vom confrunta cu această problemă a discriminării. Este o problemă a sistemului politic care ne guvernează, care prin faptul că nu face nimic în privința asta se face vinovat de toată nedreptatea și suferința cu care se confruntă acești oameni. Prin faptul că nu ia atitudine, menține și perpetuează un discurs discriminator la adresa persoanelor care trăiesc cu HIV sau SIDA.

De aceea este important ca vocile acestor persoane să fie auzite, poveștile lor să fie vizibile, să creăm discurs pe subiect, indiferent prin ce formă: muzică, teatru, film, fotografie, pictură, teorie, articole, discuții cu prietenii sau familia aleasă sau nealeasă. Este important să contribuim la deconstruirea prejudecăților despre ce înseamnă HIV/SIDA și să formăm solidarități.

Dincolo de „Infinit pozitiv”, a cărui premieră a fost în toamna anului trecut, cum a fost pentru tine acest an de pandemie, cum te-a afectat din punct de vedere profesional și ce crezi că ar fi de făcut pentru o redresare rapidă a teatrului de la noi, mai ales a sectorului independent?

A fost un an ciudat care mi-a dat viața peste cap. Pur și simplu lucrurile s-au oprit în loc. Eram obișnuită să fac o grămadă de lucruri și drumuri pe zi. lnițial am luat-o ca pe ceva interesant, nu vedeam haosul care va urma. Eram studentă la masterul de la SNSPA „Politici, gen și minorități”, ne-am mutat în online, l-am terminat datorită pandemiei, am avut timp să mă ocup de disertație pentru că a devenit brusc prioritar în viața mea. Apoi, în august, am avut norocul să pot pleca într-o rezidență la Telciu, în Bistrița-Năsăud, unde trebuia să stăm o lună și jumătate să facem un spectacol anti-bullying cu copiii de acolo. Din cauza pandemiei, am stat doar două săptămâni, iar spectacolul s-a transformat într-un video scurt. Sperăm să reluăm acest proiect și să reușim să îl ducem la capăt așa cum ne-am propus inițial. Apoi am reluat lucrul pentru premiera spectacolul „Infinit pozitiv”. Am filmat spectacolul „Negreșită”, un spectacol care s-a jucat în Caleido anul trecut, spectacol despre ce inseamnă să fii queer într-o societate homofobă și transfobă ca cea din România sau Republica Moldova. Și apoi pauză.

Fac parte din Colectiva Autonomă Macaz. Acest spaţiu independent şi autonom a luat fiinţă în anul 2016 la iniţiativa unui grup de artiști şi activiști de stânga. Un spaţiu de muncă sub formă de cooperativă, un bar-centru social și un spațiu de teatru. Bazat pe relaţii nonierarhice, fără autoritate/șef/patron, cu decizii luate în comun și diferitele atribuţii de menţinere a spaţiului făcute prin rotaţie: de la administrație, minima contabilitate, curățenie, muncă la bar, aprovizionare, promovare,  organizat evenimente etc. Organizam stagiuni de teatru, seri sociale, dezbateri, proiecţii de filme, petreceri, lansări de carte (aveam și o bibliotecă alternativă cu literatură feministă, queer, teorie politică de stânga etc.), marşuri şi proteste. Eram toată ziua acolo, era a doua mea casă și familia mea aleasă.

A trebuit să renunțăm la spațiu, din cauza proprietarului care s-a mutat cu un etaj mai sus și era deranjat de activitățile noastre. Apoi am pățit-o cu vecinii din noul spațiu care sunt rasiști și transfobi. Asta se întâmpla deja în pandemie, așa că am mutat lucrurile la depozit. Sperăm să ne reorganizăm când lucrurile se vor stabiliza și va fi safe să facem asta.

Cred că atât Teatrul Macaz, cât și centrul comunitar pe care îl oferea, trebuie finanțat de stat, la fel cum cred că este imperios necesară înființarea Teatrului Rom de Stat, vorbim totuși  de cea de-a doua cea mai mare minoritate națională, iar inexistența acestuia arată cât de rasist este și acest guvern. Până atunci vă invit să urmăriți producțiile celor de la Giuvlipen, companie de teatru rom feminist, producțiile Macaz, spectacolele celor de la Centrul de Teatru Educațional Replika, pe cele din Cluj, de la Rectorul de Creație și Experiment, precum și pe cele ale Teatrului Spălătorie din Chișinău.

Legat de finanțări, sectorul cultural independent suferă de subfinanțare cronică. Este o loterie în fiecare an să aplicăm la AFCN (Administrațiația Fondului Cultural Național), cel mai mare fond oferit de stat, la care, surprinzător, aplică și instituții deja finanțate de stat, iar în multe proiecte sunt artiste și artiști care sunt deja angajați în instituțiile de stat, iar atunci fondurile devin și mai mici pentru independenți. Așadar, este un fond absolut insuficient pentru a îndeplini nevoile sectorului cultural independent, iar aici ar trebui să intervină statul, dar știm deja poziționarea lui față de aceste probleme, vedem bugetul pentru educație și cultură.

Teatrul independent, deși ar trebui să funcționeze ca o adevărată alternativă la cel instituțional, nu este susținut nici de autoritățile locale din fiecare oraș, care ar putea contribui la dezvoltarea acestuia. Mulți artiști independenți depind de acest fond și își pun toate speranțele în aceste proiecte AFCN. Și toată munca asta de depunere a unei proiect presunpune un know how pe care nu toata lumea îl are, e o altă meserie, să înveți să scrii proiecte, mai ales când se ține cont de „CV-ul” organizației – meritocrația și concurența cu care ne-a obișnuit sistemul capitalist în care ne trăim viețile.

Mai sunt fonduri mai mici și nu tot timpul, de exemplu cele de la Ministerul Culturii, de la Arcub în București, dar și fonduri europene la care putem aplica, unde este de 7 ori mai greu de aplicat decât la AFCN. Cred că pandemia a făcut vizibil și acest sector de teatru independent, s-a creat solidaritate pentru artiști, s-a putut aplica pentru indemnizația oferită de stat. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost fără acest suport. Măcar ne-am dat seama că nu suntem chiar invizibili. Cred că redresarea teatrului independent înseamnă finanțarea acestuia alături de crearea unui sindicat puternic al tuturor celor care sunt implicate/i în producția de spectacole de teatru.

În ce alte proiecte te putem vedea în această perioadă (fie și online) și ce pregătești nou pentru viitorul apropiat? Cum arată cotidianul tău în aceste zile, la un an de la declararea oficială a pandemiei?

O să filmăm spectacolul „Vi me som rom/Și eu sunt rom”. Vom filma și „Infinit pozitiv”. Avem stabilit pentru toamnă spectacolul „La institutul schimbării”, un bio info show despre comunitatea trans din România și ce presupune tranziția de gen. Există perspective, însă nu este nimic confirmat, deci nu voi vorbi deocamdată despre ele.

Viața mea din ultimele zile… De câteva zile scriu la acest interviu, citesc un roman nepublicat încă, scris de o bună prietenă, și mă fascinează asta, mă pregătesc să merg la ai mei, la Brașov, lucrăm la o aplicație de proiect, mă văd cu prietenele, încerc să programez familia la vaccin și încerc să am grijă de sănătatea mea fizică și emoțională.

Cred că m-am adaptat destul de bine contextului, asta și datorită privilegiilor pe care le am și susținerii financiare din partea statului, de care din păcate nu au beneficiat toate artistele și toți artiștii independenți. Nu pot să mă plâng, în condițiile în care mii de oameni au rămas fără joburi, mii de oameni nu au un adăpost, cazurile de violență domestică s-au înmulțit, inegalitățile sociale au crescut, deci la cum arată lumea asta, pot doar să fiu recunoscătoare.

Revenind la „Infinit pozitiv”, de ce să nu ratăm spectacolul în Festivalul Caleido?

Nu trebuie să ratați spectacolul „Infinit pozitiv” fiindcă aduce în prim-plan un subiect despre care nu se vorbește suficient. Și pentru că „Infinit pozitiv” este despre noi, este despre educație și sănătate, despre prejudecăți și discriminare, despre iubire și solidaritate.

„Noi suntem actrițe și actori activiști, iar scopul nostru cu acest spectacol este să contribuim la deconstruirea prejudecăților despre persoanele care trăiesc cu HIV sau SIDA, să aducem pe agenda publică acest subiect și problemele sistemice cu care aceste persoane se confruntă.” Mădălina Brândușe