Alexandra Dancs – „Totul e neclar și toată lumea e confuză”

Alexandra Mihaela Dancs este performera și coregrafa spectacolului „În căutarea dansului”. Spectacolul va putea fi vizionat în cadrul Festivalului Caleido de la Timișoara în data de 27 noiembrie, ora 20.00, la Teatrul Basca. 

Alexandra Mihaela Dancs, ce este “În Căutarea Dansului”, cum s-a născut conceptul, cum a apărut acest performance? Care a fost scopul? Și l-a atins?
„În căutarea dansului” reprezintă o incursiune în arhiva mișcărilor și poveștilor, indiferent dacă acestea fac parte sau nu din procesul creativ, și încearcă să le conferă o dimensiune performativă. Această „Căutare” a debutat în 2019 la Centrul Național al Dansului București, extinzându-se ulterior la Casa Tranzit din Cluj și la spațiul AREAL. L-am gândit inițial pentru un public restrâns. Acest solo se adaptează continuu prezentului și realității imediate, evoluând în concordanță cu specificul fiecărei locații și dobândind noi semnificații în relație cu experiențele, fie ele mai mult sau mai puțin performative, acumulate până la momentul respectiv. Scopul a fost de construi o conexiune mai profundă între spectator și universul dansului contemporan, contrazicând stereotipul conform căruia arta coregrafică actuală ar fi inaccesibilă și abstractă. Într-o măsură destul de mare, cred că mi-am atins scopul și îmi dau seama de acest lucru după fiecare reprezentație, când publicul reacționează pozitiv la propunerea mea.

Care este superputerea dansului? Ce poate să facă dansul și nimeni și nimic altceva nu mai poate? 
Pentru mine, dansul este limba străină pe care cu toții o cunoaștem. Poate că avem accente diferite, o vorbim în dialecte diferite, dar cu siguranță ne înțelegem. Asta cred că este superputerea dansului: capacitatea de a uni oamenii indiferent de background, rasă, religie, orientare sexuală, statut social ș.a.m.d. 

În acest an, festivalul CALEIDO se desfășoară sub cupola titlului TOGETHERNESS. Cum credeți că mai stăm cu empatia, cu solidaritatea, cu apărarea celor fragili în România, astăzi? 
Sunt tentată să spun că din ce în ce mai bine, dar fac un pas înapoi și încerc să privesc situația per ansamblu. Suntem câțiva care trăim în anumite „bule” – câțiva privilegiați, desigur. În rest, nu ne-ar strica să mai aruncăm niște priviri în stânga, dreapta, față, spate. Să ne mai întrebăm din când în când dacă suntem bine, cu ce putem ajuta. „Empatie, solidaritate, comunități fragile” – sunt cuvinte mari. Eu încep cu pași mici. 

Am inventat un joc, se numește „Jocul Dragostei” și trebuie să alegeți, oricât ar fi de greu, doar una dintre cele două variante de răspuns. Așadar, Jocul Dragostei: dansul sau surfingul? 
Dansul – cu mențiunea că atunci când e frig pot dansa, dar nu pot face surf.

CALEIDO se ține în acest an la Timișoara, capitală culturală europeană în 2023, dar și orașul Revoluției din 1989. Cum vă raportați la drumul către libertate pe care a pornit România acum treizeci și patru de ani. Am ajuns la libertate sau mai avem de mers? Ce vedem dacă ne uităm în urmă? Dar înainte?
Am pornit curajos, cu vânt în pupă, dar pe undeva, pe vreo mare, am descoperit că busola e stricată. Și navigăm constant, fără o direcție clară și fără a repara busola. În urmă pare că nu mai vedem nimic, că ne-am îndepărtat – de fapt, suntem încă atât de aproape, e totul atât de proaspăt. Înainte? Ceață. Și câteva artificii. Morala: totul e neclar și toată lumea e confuză.