Claudia Stühler și animația de la Sibiu

Un interviu despre teatru și nu numai, despre vocea diversității etnice prin cultură, despre amintirile unei actrițe cu nume german de la Revoluția de la 1989, despre anii ei de masterat la Târgu Mureș și despre cum se poartă, la urma urmei, un astfel de nume german în România zilelor noastre.

Născută în 1978 la Sibiu, într-o familie pe jumătate germană, Claudia Stühler este actriță a Teatrului Gong din Sibiu, latura ei este animația, iar copiii îi sunt cel mai susținător public din câte există. Claudia joacă mai ales în germană, dar joacă de asemenea și în română, iar proiectele ei duc teatrul și în afara sălii, acolo unde copiii nu mai sunt doar public, ci și actori.

Ești Da Yang în spectacolul Da Yang și prințesa Da Yin, după un basm oriental. Despre ce e vorba și ce ar trebui să știm despre personajul tău?

Spectacolul Da Yang și prințesa Da Yin este povestea băiatului oriental, care pornește pe drumul inițierii sale, transformându-se pe parcursul poveștii din copil în bărbat. Povestea în sine este  simplă. Da Yang trăiește împreună cu mama sa, ea muncind mai mereu pentru a-și duce traiul, el ajutând-o cu tot ceea ce poate. Momentul crucial este când mama orbește și el se hotărăște să plece la „izvorul laptelui fermecat pentru a-i aduce apa albă, care vindecă orice boală”. Din momentul plecării sale, el trece printr-o transformare de la copil la bărbat, datorită experiențelor trăite în drumul său. Fiecare personaj nou pe care îl întâlnește este, de fapt, o nouă etapă a vieții sale, un alt pas către atingerea vârstei adulte. Alegerea pe care o face în final, de a nu-i da ascultare zeiței Matsubo, nerespectându-și cuvântul dat și făcând acel izvor al vindecării accesibil tuturor pământenilor, îi aduce drept pedeapsă pierderea înfățișării umane și transformarea în pământ. Da Yang este un personaj complex, iar păpușa este de tip bunraku, fiind mânuită de 2-3 actori. Asta înseamnă multă muncă de echipă, coordonare, înțelegere între actori. Și pot spune că sunt fericită și recunoscătoare să am colegi deosebiți, împreună cu care pot da viață acestui personaj.

Te-ai născut în 1978. Unde ai copilărit, cum vedeai teatrul în copilărie? Povestește-ne ceva despre familia ta, ești dintr-o familie de germani, ești și dintr-o familie de actori?

M-am născut într-o familie mixtă, de sași cu români, și am copilărit în Sibiu. Am urmat școala în limba germană, am terminat Liceul Brukenthal, apoi Facultatea de Litere, specializarea germană-engleză, și masterul în „Arta actorului de animație” la Unversitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș. Părinții mei nu au nimic de-a face cu teatrul, tata fiind profesor de germană, iar mama îngrijitor de bătrâni. Însă pot spune că de mică mi-au plăcut foarte mult teatrul și muzica. Făceam tot timpul spectacole „contra cost“ cu prietenele mele pentru copiii din cartier; spectacole de teatru, muzică și dans. Am urmat cursuri de balet timp de patru ani, cursuri de teatru și de muzică ușoară în cadrul Clubului elevilor din Sibiu, am acționat în liceu chiar și în corul „Cantoress Iuvenes”.

Cum ai ales actoria?

Mi-am dorit foarte mult să devin actor – de dramă – asta era ideea mea, însă ai mei nu au fost de acord, spunându-mi că nu este o meserie din care să poți trăi. Am insistat însă, ei la rândul lor au insistat să merg pe limbi străine, pentru că terminasem clasa de uman la Liceul Brukenthal, așa că am făcut un compromis: am dat admiterea la ambele, și la Facultatea de Teatru din Sibiu, și la Facultatea de Litere, secția de germană-engleză. Am intrat la ambele pe locurile cu taxă. Mama a ales pentru mine: facultatea cu potențial pentru o profesie cu venit decent. Astfel că oportunitatea de a mă angaja la Teatrul Gong, câteva luni mai târziu, a fost mai mult decât bine-venită, chiar dacă nu știam pe atunci dacă sau care sunt diferențele între teatrul dramatic și cel de animație.

Ai studiat și la Târgu Mureș, ce îți amintești din acea perioadă?

Da, mai precis am făcut acolo masteratul. Dar eram într-o perioadă a vieții când deja acumulasem 17 ani de actorie în animație „la locul de muncă” și la o vârstă adultă. Ce îmi amintesc? Bucuria de a fi student, colegă cu tineri plini de speranță, cu idealuri mari și chef de viață și de a crea.

Ești, așadar, actriță a teatrului Gong din Sibiu. Joci mai ales în spectacole pentru copii. Sunt copiii un public mai dificil decât adulții sau dimpotrivă?

Sunt actor de animație și sunt mândră. Cred că alegerea făcută de mama cu mulți ani în urmă a fost, în cele din urmă, cea mai potrivită, căci altfel nu ajungeam actor de animație, ci actor, și nu aș fi cunoscut niciodată bucuria de a juca pentru copii, cel mai deosebit, sincer și susținător public care există. Copiii îți vor spune întotdeauna adevărul despre ce le-a plăcut sau nu, îl percepi din reacțiile lor, pentru că ei se exprimă de fiecare dată la spectacole. Astfel, ai satisfacția că, orice ar fi, nu trăiești în minciună…

Pentru că Festivalul Caleido este despre diversitate și multiculturalism, cât de important crezi că este teatrul de azi pe acest segment? Întrucât știi cum e să trăiești și în Târgu Mureș, și în Sibiu, orașe multietnice, cum vezi această multietnicitate din punct de vedere cultural? E important să existe cât mai multe voci artistice din acest punct de vedere?

Ar fi bine să fie. Dar nu prea sunt multe voci… La Târgu Mureș, există secția maghiară în cadrul facultății de teatru, în Timișoara, o secție germană și este un lucru bun, însă, din păcate, nu știu să existe în România o facultate de teatru de animație în limba germană, iar actorii de dramă, de obicei, rămân după terminarea facultății în segmentul lor. Știu doar cât de disperați sunt sibienii să vină cu copiii la spectacolele în limba germană, dat fiind că mulți români își au copiii la școli cu predare în limba germană. Și suntem totuși mândri de secția noastră germană de la Gong, pentru că este singura secție de teatru de animație/păpuși de stat din tot estul Europei. Ar fi bine să existe și facultăți de teatru de animație cu predare în limba germană pentru a putea forma tineri în această meserie.

Care sunt limbile în care ai jucat de-a lungul timpului, de care te simți cel mai apropiată și de ce?

Chiar dacă sunt actriță la secția germană, piesele care s-au jucat de-a lungul anilor s-au jucat deopotrivă și în limba română. Așadar, acestea au fost mereu cele două limbi în care am jucat. Și este bine așa, deoarece chiar dacă Sibiul este un oraș în care limba germană ca limbă maternă este acasă la ea, existând foarte multe școli și grădinițe cu predare în limba germană, ar fi fost păcat ca spectacole bune, reușite, educative, să nu fie date și publicului vorbitor de limba română, acoperind astfel un volum cât mai mare de copii.

Cum trăiește un actor în Sibiu?

Ca oriunde altundeva în țară, mă gândesc. Chiar dacă Sibiul a devenit în ultimii ani un centru cultural bine cotat, cu un turism înfloritor, cu fel și fel de manifestări culturale pe tot parcursul anului. Oamenii sunt obișnuiți în Sibiu să vină la teatru, au avut timp să fie educați sau să se autoeduce în acest sens. Și aici nu vorbesc numai de teatru de drama sau de animație, ci și de orice alt fel de eveniment artistic.

Din interviurile mele cu actori din Sibiu, știu că teatrele sunt mai mereu pline acolo. Cum stau lucrurile la spectacolele în limba germană, cum stau lucrurile la spectacolele pentru copii?

După cum ziceam, Sibiul este un oraș în care oamenii sunt obișnuiți cu teatrul. Copiii sunt de mici aduși la teatru, fie de părinți, fie în grupuri organizate cu școlile și grădinițele. De multe ori, piesele de teatru sunt folosite de dascăli ca metodă alternativă de educație nonformală, prin care copiii, mai ales cei de la secțiile germane, au posibilitatea să se exprime – în scris, verbal sau uneori chiar prin joc – cu privire la ce au vazut, folosindu-se atât de firul poveștii în sine – de multe ori discutat în pregătire la clasă înaintea spectacolului –, dar și de percepția lor vizuală, auditivă, senzorială, adică de ceea ce le-a transmis spectacolul, culorile, textul, muzica. Sunt dascăli care chiar pun preț pe acest mod de a „învăța”, considerându-l motivant pentru dezvoltarea personală, expresivă și a imaginației. Aceste lucruri sunt valabile și pentru secțiile române, dar în special pentru cele germane. Acestea sunt mult mai deschise, interesate și doritoare de acest tip de educație și de învățare a limbii germane.

Ai prins vreodată tensiuni între etnici în vreunul dintre orsașele în care ai locuit?

Sinceră să fiu, nu. Mai degrabă între etnici și români, dar acestea au existat, există și vor rămâne, din păcate, întotdeauna. Nașii mei sunt maghiari și sunt mândră să-i am ca nași. Pentru mine toți sunt egali, până la proba contrarie: a omeniei. Iar asta e cu totul alt lucru. În fiecare etnie există și oameni, și… pieze rele. Nu ține de etnie, ci de integritate.

Aveai 11 ani la Revoluție. Ce îți amintești de atunci, cum s-a simțit Revoluția română în Transilvania, cum s-a simțit într-o familie parțial germană?

Da, așa este. Eram la ora de religie, la Biserica Evanghelică din Sibiu, când au început să tragă. Mi-aduc aminte că a venit mama unei colege care locuia mai aproape de centru, și ne-a luat în fugă acasă pe amândouă. Apoi au urmat ore interminabile de sunete de armă și telefoane disperate acasă, ca mama sau tata să nu care cumva să plece după mine, că eram în siguranță. Bineînțeles că ei erau deja pe drum. A fost o zi tristă, cu fel de fel de vești despre morți și răniți, cu spaimă mare în ochii părinților, înlăturată din când în când de o sclipire de fericire, când se anunța la televizor că Ceaușescu a fost prins, că nu a reușit să scape, că democrație, libertate… Pentru mine, având 11 ani, a fost palpitant, mă simțeam ca într-un film de acțiune. După Revoluție, familia mea, ca multe alte familii de sași, a încercat să plece în Germania, dar nu am primit RU-numărul. Așa că am rămas, privindu-i pe mai toți cei cunoscuți sau rude plecând. Nostim era că toți întrebau: „Ce, ești săsoaică, păi și ce mai cauți în România?”. Ei, am rămas pentru a putea ocupa un post la secția germană a Teatrului Gong. Karma.

Ai avut vreodată dezavantaje sau, dimpotrivă, avantaje, pentru că porți un nume german?

Nu îmi amintesc niciun dezavantaj, exceptând faptul că oriunde merg, fie bancă, primărie, poștă sau orice altceva, îmi greșesc numele, și la scris, și la citit. Dar m-am obișnuit. Avantaje? Poate, dar nu ceva deosebit de care să îmi amintesc. Doar atât: nu am renunțat la numele meu la căsătorie, nu am vrut, am păstrat ambele nume, al meu și al soțului, cu condiția ca al meu să fie trecut primul. Iar acum, oriunde merg el este domnul Stühler, iar eu doamna Boborodea… De ce? Explicația unei doamne bine de la bancă a fost simplă: „Păi întotdeauna numele bărbatului este trecut primul!”.

Printre activitățile tale, se regăsesc traducerile în limba germană. Cât timp îți ocupă și cât de mult te pasionează?

Am spus mai devreme că am terminat Facultatea de Litere – germană-engleză. De acolo mi se trage, având în vedere că în timpul studenției am optat și pentru modulul pedagogic, și pentru modulul de traduceri. Pasiune… nu prea, dar m-am obișnuit, e un „job” care să-mi susțină visul de a fi actor. Cât timp îmi ocupă? Tot cel pe care nu îl petrec în teatru sau cu copiii, cu familia mea – sau uneori și pe acela, plus nopțile…

Găsim în CV-ul tău și că semnezi și regia artistică pentru un spectacol. Cum a apărut acesta și ce înseamnă regia pentru tine, este o latură pe care ai vrea să continui sau vezi acest spectacol ca pe un experiment?

Este vorba de un spectacol care a ieșit în premieră în două limbi – germană și română. Este o adaptare după Gerdt von Basewitz, „Peterchens Mondfahrt”, o carte de copii foarte interesantă, din care am ales o singură aventură: acest băiat, Peterchen, ajunge în palatul zânei nopții, unde face cunoștință cu toate fenomenele naturii. Ideea a pornit de la un recital care, mai apoi, mi s-a propus să fie conceput ca spectacol de sine stătător, ceea ce am și făcut. Alegerea cărții am făcut-o datorită copiilor mei, care se temeau de fulger, de tunet, se ascundeau ori de câte ori era o furtună cu vânt șuierător… Așadar, tocmai pentru a le înlătura această teamă. Spectacolul fiind interactiv, cu zâna nopții în rol de narator, copiii din sală au posibilitatea să facă cunoștință cu toate aceste personaje alegorice, să le asculte povestea și astfel, văzându-le în „carne și oase”, să scape de acea frică, teamă de „necunoscut”. Prima premieră a fost în limba germană, în 2007, în Ungaria, la Pecs, urmată un an mai târziu de cea în limba română. Eu cred că mi-m atins scopul. Și acum aud copii, nu numai pe ai mei, spunând când fulgeră sau tună: „Asta a fost Blitzhexe cu soțul ei, Donnermann!”. A fost o experiență plăcută, dar regia nu este o meserie ușoară. Nu că cea de actor ar fi. Dar mă simt mult mai în largul meu pe scenă, cu păpușa în mână, decât dându-le altora indicații.

Ești sau ai fost implicată în anumite proiecte în școli, în cadrul secției germană. Despre ce proiecte este vorba, cât timp îți ocupă și ce te motivează?

În momentul de față nu sunt, însă da, au existat câteva astfel de proiecte și sper că vor mai fi și altele. Am lucrat cu copii de clasa a II-a, o clasă întreagă a Liceului Onisifor Ghibu, din Sibiu, un an întreg la un proiect care s-a finalizat în trei spectacole de 15 minute. Este vorba de trei spectacole de teatru de păpuși la paravan. Copiilor li s-a părut un lucru extraordinar de greu să țină mâna sus 15 minute, să spună și text, și să și mânuiască păpușile. Dar în momentul în care au reușit și au jucat în fața unei săli pline, de 180 de persoane, toți colegii lor din clasele I-IV și părinți, rude, prieteni au fost atât de mândri… Și eu odată cu ei. Am confecționat totul de la A la Z împreună cu copiii, exceptând anumite elemente de decor, împrumutate de la teatru. A fost o muncă de lungă durată, însă de o satisfacție extraordinară. Fapt pentru care, doi ani mai târziu, am decis să ne avântăm într-un nou proiect, cu aceeași copii, dar cu doi ani mai înțelepți și cunoștințe despre teatru deja dobândite, realizând un spectacol de o oră jumătate, pe diverse teme alese de ei, un spectacol de teatru, dans, muzică și circ. Am notat temele pe care și le doreau și m-am pus pe scris textul, tot în limba germană. Sunt cea mai mândră de realizările acestor copii… Au fost extraordinari!

Un alt proiect de amintit ar fi atelierul de concepere a unui spectacol de teatru, de la alegerea temei, scrierea textului, construcția păpușilor și a decorului realizat cu cadre didactice din toată țara, din instituțiile cu predare în limba germană. Și mulți ani m-am ocupat de colaborarea cu Ifa-Institut für Auslandsbeziehungen, cu sprijinul căruia am intreprins o mulțime de turnee în țară și în străinătate, cu spectacole în limba germană în zonele în care există minorități.

Datorită FITS, eu asociez Sibiul, în primul rând, cu teatrul. Cum vezi tu teatrul din Sibiu și cu ce asociezi orașul?

Teatrul este, într-adevăr, foarte prezent în Sibiu. Cu ce asociez orașul? Cu un magazin chinezesc al evenimentelor culturale: găsești oricând, orice, de orice calitate. Trebuie doar să cauți.

Ești un actor tentat de București, ai fost vreodată? Dar de scena germană (de dincolo de granițe)?

Nu și nu. Am realizările mele aici, am familia mea, care mă susține aici și, dacă nu am reușit să plec după Revoluție „dincolo”, de ce să las ceea ce-mi place și unde mă simt acasă pentru necunoscut?