Coregrafa Ioana Marchidan: „E nevoie să vorbim în arta pe care o facem despre lucruri problematice”

„Despre bullying, feminism, body shaming îmi place să vorbesc și cred că e important de abordat mai des astfel de teme, care din păcate sunt prezente încă și fac victime”, spune coregrafa Ioana Marchidan pe care o vedem în Festivalul Caleido în performance-ul „Reverse Discourse”, început în 2018, la Lisabona, și cunoscut publicului bucureștean de la Linotip – Centru Independent Coregrafic.

De Alina Vîlcan

Povestea spectacolului Reverse Discourse începe la Lisabona, în 2018, în cadrul rezidenței de creație Emoțional, inițiată de Cosmin Manolescu (un parteneriat cu Forum Dança). Cum a apărut spectacolul, cum îți amintești de timpul petrecut la Lisabona alături de Hermina Stănciulescu, cum ați lucrat?

Da, spectacolul a apărut în urma rezidenței la Lisabona oferită de Cosmin Manolescu. Recunosc că am avut ceva emoții la gândul că în două săptămâni trebuie să creez ceva „work in progress” și să prezint la final în fața unui public restrâns. A fost o experiență foarte bună, căci s-a născut Reverse Discourse. Am plecat inițial din București de la o idee și acolo s-a transformat ușor în, zic eu, ceva valabil. În fiecare zi aveam la dispoziție o sală în care să căutăm și să creăm. Hermina mă filma după ce discutam despre idei, variante posibile. A fost un lucru colaborativ absolut minunat, ne-am inspirat una pe cealaltă și am încercat să găsim un echilibru între ce se întâmplă pe scenă si partea vizuală. Am lucrat pe mai multe „layere” și asta ne-a ajutat să dezvoltăm destul de repede o direcție care stă și acum în picioare. 

Reverse Discourse propune publicului un altfel de dialog prin intermediul mișcării. Despre ce este vorba, ce v-ați propus odată cu acest spectacol și care au fost provocările pentru tine, de această dată?

După cum spune și titlul, este un discurs inversat. Am ales să fac solo-ul în întregime cu spatele la public. Să-i privez pe spectatori de confrutarea directă ochi în ochi. Ochiul e un generator indubitabil de emoție, orice ai face pe scenă 80% din timp te uiți în ochi. Am vrut să provoc emoție fără să ai un punct puternic de focusare. Întorcându-mă cu spatele și fiind relativ aproape de spectator, am implicat direct privitorul făcându-l să participe la discursul ce se adresează unei mulțimi imaginare, dar și să ia parte la provocări personale, intime, banale. Performance-ul este unul puternic, atipic, dat fiind faptul că stau cu spatele, într-un singur punct, și lucrez doar cu partea de sus a corpului. Asta da provocare pentru un dansator!

Cum se raportează Reverse Discourse la corp, care a fost abordarea ta? De ce e nevoie să vorbim despre body politics în artă, azi?

Cum spuneam mai sus, am ales să nu mă mișc deloc în spațiu, să stau într-un singur punct (ca la o tribună) și să lucrez cu partea de sus. Am căutat în corp gesturi care ne aparțin sau nu, care sunt trăite de noi sau pur și simplu transmise. Corpul a dezarhivat gesturi care au avut un impact colectiv puternic. Un gest te poate trimite cu gândul la o perioadă, la o traumă trăită colectiv sau personal, la religie, la cât de fragili suntem sau cum puterea este nimicitoare. Toate acestea asumate de corpul meu. Am omis un lucru, spatele este gol, ceea ce creează niște imagini stranii atunci când încep mișcarea. E interesant de urmărit și ce mușchi lucrează în funcție de gestul abordat. Așa că dezarhivez gesturi pe care apoi le deconstruiesc în ceva abstract. Jocul mușchilor de pe spate intensifică fiecare gest și semnificația lui. Multe gesturi sunt despre putere și manipularea maselor. E nevoie să vorbim în arta pe care o facem despre lucruri problematice. Să indicăm problema și să vorbim de lucruri reale din societate. Despre bullying, feminism, body shaming îmi place să vorbesc și cred că e important de abordat mai des astfel de teme, care din păcate sunt prezente încă și fac victime. Educația este necesară și îmi permit să spun obligatorie pentru ca aceste cuvinte să nu mai existe. 

Cum se intersectează memoria personală și memoria colectivă în Reverse Discourse?

Toți știm salutul nazist sau cum mișca Ceaușescu mâna când ținea speech-urile lui celebre. Toți avem o memorie colectivă care ne-a fost transmisă istoric, gesturi care au avut impact asupra unei societăți anume sau în răspandita world wide. Toti știm imginea icon-ică a poziției corpului lui Iisus pe cruce. E ceva cu care ne naștem și pe care o vedem zilnic. Colectivul cu personalul se intersectează subtil sau abrupt creând un discurs care îți provoacă emoții diverse și cunoscute. 

Unul dintre mesajele centrale ale spectacolului se referă la forța destructivă a abuzului de putere. Cum se definește aici relația dintre vulnerabilitate și putere? Și, bineînțeles, cum vezi acest raport vulnerabilitate-putere în realitatea zilelor noastre, în cotidianul nostru?

Urmărind firul gesturilor poți ușor să-ți dai seama de balansul pe care l-am creat între putere și vulnerabilitate. Un gest vulnerabil alăturat unui gest de putere te trimite la fragilitatea ființei umane, la cât de mici suntem în comparație cu ceva mare, cu o forță. Îmi place vulnerabilitatea umană, dar nu câștigă în fața puterii. În viața de zi cu zi e la fel, de aici m-am inspirat. 

Cum a fost acest an de pandemie pentru tine și cum a fost toată această perioadă pentru voi, la Linotip?

Și că vorbim de vulnerabilitate, anul 2020 a fost un an greu, din care am înțeles puține. M-a speriat că munca noastră de la Linotip se va scufunda odată cu corabia Linotip. Ce am înteles în acest an este că noi, independenții, suntem nimeni, că deși avem un aport puternic la dezvoltarea culturii, nu suntem recunoscuți. E trist și foarte trist și parcă vreau să îngrop toate supărările în nisip, dar știu că asa nu va rezolva nimic. Trebuie să fim vocali și văzuți. 

În concluzie, de ce să nu ratăm Reverse Discourse în Festivalul Caleido?

Vă fac o invitație directă la spectacoul Reverse Discourse în Festivalul Caleido, în care 30 de minute asiști și ești părtaș la o inventariere a unor gesturi care sigur o să aibă impact la nivel emoțional. 

„Ce am înteles în acest an este că noi, independenții, suntem nimeni, că deși avem un aport puternic la dezvoltarea culturii, nu suntem recunoscuți.” Ioana Marchidan, coregrafă

Foto portret: Hermina Stănciulescu @Forum Dança