István Téglás: „Sunt tot mai convins că rolul artistului în societatea de azi este să sădească în mintea oamenilor o altă conștiință”

Cu actorul István Téglás, despre „Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards”, în care îl vedem alături de coregrafa Andreea Novac în Festivalul Caleido, dar și despre rolul artistului în societatea de azi, despre starea teatrului independent în România și despre cum a rezistat în pandemie.

De Alina Vîlcan

După 12 ani de la Dance a playful body, te întâlnești din nou cu coregrafa Andreea Novac pe scenă, în Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards, performance produs în Caleido 2019, pe care îl putem vedea și în ediția din acest an a festivalului. Cum a fost pentru voi această reîntâlnire pe scenă, după mai bine de un deceniu, așa cum ați resimțit-o de când jucați Magic kills people, ce s-a schimbat față de prima voastră colaborare?

Cred că ne-am maturizat. Acesta e primul gând care-mi vine în cap când mă gândesc la cum a fost să intrăm în sală după atâția ani, timp în care fiecare am lucrat separat. Mai ales dacă îmi aduc aminte de ultimele noastre proiecte, cu Andreea care arunca cu scaunul după mine, pentru că o provocam în fiecare zi cu nesimțire. Eram foarte orgolios și sufeream când cineva mi se opunea, iar Andreea avea și ea orgoliile ei, dar ale ei măcar erau artistice. Da, a trecut un deceniu de la ultima noastră întâlnire, pare ireal, dar e adevărat. Cred că prin acest proiect am căutat drumul înapoi la noi doi, la ce ne leagă și la ce ne provoacă.

Pentru că Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards problematizează în jurul rolului artistului, care ai spune că este acest rol în societatea de azi, în contextul actual?

Sunt tot mai convins că rolul artistului în societatea de azi – pe lângă orice altă aspirație – este să sădească în mintea oamenilor o altă conștiință. Să taie o cale în jungla erei informațiilor care ne îngroapă și să ne pună față în față cu indiferența, neputința și ipocrizia noastră. Trebuie ca cineva să ne arate o potecă, pentru că devine din ce în ce mai greu de traversat „Distanța dintre mine și mine”, ca să citez titlul unui documentar reușit despre Nina Cassian.

Ați jucat (atât cât s-a putut) Magic kills people atât la Linotip, cât și în spații ca Muzeul de Artă Recentă (MARe), care au fost principalele provocări pentru voi, din punct de vedere artistic, aducând acest performance în fața publicului? Cum a fost pentru tine să te întorci la dans?

Cele două experiențe, cea cu publicul în sală și cealaltă, la muzeu, unde publicul ne acompaniază pe tot parcursul spectacolului, sunt foarte diferite. În momentul în care am fost invitat la MARe și am decis să-l jucăm acolo, ne-a fost clar că spectacolului va trebui să-i dăm o altă dimensiune. Pe de altă parte, deși am lucrat aproape doi ani la conceptul acestui spectacol, timp în care ne-am luat, evident, pauză de la el, l-am construit în așa fel încât să dăm o șansă prezentului să intervină. Mă refer la faptul că fiecare reprezentație are publicul lui. La muzeu este unul chiar restrâns, nici măcar nu ai unde să te așezi, și atunci trebuie ținut cont de spațiul care se creează între noi și ei.

Una din provocările comune a fost să nu arătăm subiectele sau temele care ne-au preocupat în crearea acestui spectacol. Ne-a fost foarte greu să luăm decizii în ceea ce privește vocea spectacolului – care este prezentă pe tot parcursul reprezentației – fără ca ea să dea niște enunțuri. O altă preocupare a noastră a fost faptul că fiind două corpuri goale în fața publicului, cum putem evita asocierea veșnică cu imaginea de cuplu cu un bărbat și o femeie. Suntem două entități complexe ca în viața reală, ne completăm fără să cădem în clișee, asta dorim să arătăm publicului, printre altele. Când te apuci de un proiect în care ai libertate maximă de exprimare ajungi să te lupți cu tine ca artist, pentru că trebuie să te dezbraci de clișeele posibil acumulate, asta e o luptă nu doar cu tine, ci și cu gusturile și cu așteptările tale. De unde ai pornit cu o libertate maximă, te trezești că de fapt ești extrem de îngrădit. Din acest motiv, este mult mai greu să construiești un spectacol total de la zero. E nevoie de tine cu tot ceea ce reprezinți ca artist și ca persoană. Însă nu aș putea spune că m-am întors la dans odată cu acest proiect. Există un singur moment care a avut nevoie de coregrafie, în rest este un spectacol conceptual. Ideea însă e să livrăm totuși un spectacol, și nu un concept.

Cum a fost acest an pentru tine până acum, cum te-ai adaptat din punct de vedere artistic condițiilor de pandemie, ce a fost cel mai dificl? Putem vorbi despre proiecte noi în cazul tău, ce să aștepte cei care te urmăresc?

Am recunoscut și cu alte ocazii că nu mi-a fost rău în toată perioada asta, de când cu pandemia. Cel puțin nu pe plan profesional, că altfel s-au produs schimbări majore în viața mea.

Am lucrat aproape continuu la proiecte, însă mi-am luat timp și pentru mine. După ani de zile, faptul că nu am mai avut spectacole aproape în fiecare seară a avut un efect benefic asupra mea. Am o gândire mult mai așezată, știu din ce în ce mai bine cine sunt și ce vreau. Am avut timp cu ocazia asta să accept și proiecte mici, de scurtă durată, care mi-au plăcut și m-au inspirat. Pe de altă parte, mi-am dat seama că mă deranjează din ce în ce mai mult dacă persoanele cu care lucrez au un caracter deranjant. Nu mai sunt dispus să accept anumite compromisuri în legătură cu asta, nici măcar în situațiile în care știu că greșesc și eu. Sunt o persoană dedicată în totalitate în proiectele în care lucrez, însă trebuie să și merite acest lucru.

Cei care mă urmăresc pot vedea zilnic, pe Facebook, ce fac pentru că am înnebunit și postez aproape în fiecare zi. Ultimul proiect la care am lucrat este un spectacol în două persoane, în care textul este scris de noi. Se cheamă O familie fericită și trebuia să avem avanpremiera în martie. E un spectacol atipic, cel puțin pentru noi, pentru că pe lângă faptul că arată adevărul despre trecuturile noastre – chiar la nivel psihogenealogic – nu conține niciun fel de acțiune.

Cum ai spune că militează teatrul independent de la noi pentru diversitate, multietnicitate, multiculturalism – aspecte pe care Festivalul Caleido le aduce în prim-plan prin fiecare ediție? Devine teatrul independent autohton o voce tot mai puternică, în stare să schimbe mentalități, cum vezi lucrurile?

Eu nu văd cum militează teatrul independent pentru toate aceste subiecte, în afară de niște proiecte personale ale unor artiști, dar care nu țin neapărat de un spațiu anume. La noi lumea e încă foarte preocupată de ea însăși, și mai puțin de ceilalți.

Deocamdată teatrul independent din România, și nu mă refer la perioada asta a  pandemiei, când efectiv e pe moarte, nu are o voce atât de puternică încât să poată să schimbe mentalități. Cel puțin nu în ceea ce privește diversitatea, multietnicitatea și multiculturalismul.

Magic kills people este, fără îndoială, unul dintre performance-urile curajoase de pe scena din capitală. Care au fost reacțiile față de acest spectacol – din partea publicului, a criticii? Cu ce ți-ar plăcea să rămână cei care îl văd?

Magic kills people nu a avut încă parte de suficiente reprezentații ca să ne dăm seama cum funcționează pentru public. De două ori l-am prezentat în săli de spectacole și de două ori la muzeu într-o formă adaptată, din păcate pentru un proiect de genul acesta este mult prea puțin. În plus, premiera a fost în decembrie 2019 și al doilea spectacol abia în martie 2020, iar ultimele două reprezentații toamna trecută. Asta și faptul că am schimbat spațiul de fiecare dată, ceea ce a adus un alt gen de public, complică felul în care putem percepe efectul spectacolului. La muzeu, de exemplu, a fost văzut mai degrabă ca un „obiect” de artă în sine, și cu toate că publicul a fost mai aproape decât într-o sală de spectacol – în afară de ultimul moment în care vorbim cu ei și totul devine mult mai direct – l-au perceput ca pe o operă în sine, nu neapărat ca pe un spectacol. Iar în sală prima dată am avut un public foarte cald, a doua oară extrem de distanțat. După cum vezi, e greu de stabilit care au fost reacțiile în general. Cronici nu cred ca au fost. Eu nu sunt interesat în a invita critici în general, în afară de câțiva care vin ca prieteni și dau un feedback constructiv.

Spune-ne o poveste, o poveste despre teatru, despre ce ți se pare cel mai important din tot ce ai învățat în ultima vreme ca actor al Naționalului bucureștean, dar și în zona independentă…

Îți povestesc, dar nu ca actor al unei instituții sau cel din zona independentă, pentru că nu mă regăsesc până la urmă în niciuna în totalitate, și pe de altă parte suntem toți într-un fel sau altul aceiași. Ca să nu spun că în afară de trei oameni care-și asumă statutul de independent – momentan inexistent la noi în țară – toți vor defapt în sistem. Iar dacă vrei neapărat în sistemul de acum, înseamnă că nu vrei nimic decât să stai la un loc călduț, pentru că sistemul acesta de acum este detestat de toată lumea, deci de ce ai vrea în așa un sistem?

O altă poveste e cu oameni care se luptau cu sistemul și odată ajunși în el au început să apere sistemul procedând aproape la fel ca cei dinaintea lor. Spunând că este mult mai complicat decât cum pare din afară și că nu înțeleg care este nemulțumirea noastră când totul funcționează, poate nu la perfecție, dar funcționează (mă rog, cât ne lasă ministerul, primăria, chiria etc.). Concluzia e că în mare rămâne totul la fel cum a fost în ultimii treizeci de ani.

O altă poveste e cu cei care urăsc sistemul teatral din țară și și-au făcut sisteme paralele în mici teatre, spații ș.a.m.d. Iar unii dintre ei au devenit mult mai răi decât cei pe care i-au judecat cu atâta ură.

„După ani de zile, faptul că nu am mai avut spectacole aproape în fiecare seară a avut un efect benefic asupra mea. Am o gândire mult mai așezată, știu din ce în ce mai bine cine sunt și ce vreau. Am avut timp cu ocazia asta să accept și proiecte mici, de scurtă durată, care mi-au plăcut și m-au inspirat.” István Téglás, actor

Foto portret: Ana Maria Moldovan