Romii și românii: cum putem ieși din istoria noastră?

Romii (cărora în universul românesc li s-a spus multă vreme țigani, și încă li se spune) sunt o prezență foarte veche în spațiul carpato-danubiano-pontic. Istoria lor e crudă, deși se află de secole pe aceste meleaguri, abia de 165 de ani au fost eliberați din robie, adică din sclavie. Romii au fost sclavi în țările române, iar bisericile au fost stăpâne de sclavi. E o realitate, ale cărei consecințe încă le trăim. Și cum putem ieși din această istorie plină de nedreptăți, etichete și prejudecăți? Noi propunem – ca început de soluție – cunoașterea reciprocă, apropierea și educația culturală.

Andrei Crăciun

Se cunosc stereotipurile românești cu privire la romi: nu muncesc, fură sau măcar “vrăjesc”. Am trait cu ele dintotdeauna, și le-am internalizat, nici nu ne mai dăm seama că “știm” înainte să gândim.

Așa se facă că, deși în societatea românească izbucnesc des puseuri de rasism, suntem totodată încredințați de deplina noastră inocență. Dinspre romi, de asemenea, s-au create straturi de prejudecăți cu privire la români. Și atunci, cum putem avea o privire obiectivă asupra acestui tablou, asupra acestei conviețuiri dintre romi și români? De unde să începem?

Ca să știm încotro mergem trebuie, se înțelege, să știm de unde venim. Și de unde venim? Ca să găsim un răspuns cât mai obiectiv ne-am întors la bibliotecă. Iar în bibliotecă am căutat cartea unui observator neutru, nici rom, nici român. Am găsit ce căutam în volumul “Trei ani în România. 1870-1873”. Îi aparține unui diplomat englez, James William Ozanne, care a locuit o vreme la București. Ozanne a publicat această carte în 1878, la Londra, fiindcă lumea principatelor era o mare enigmă pentru Occident.

Și ce a văzut Ozanne la Bucureștii din vremea lui Caragiale? De ce ar mai conta așa ceva?

Contează, fiindcă – așa cum văzând spectacolele făcute din piesele lui Caragiale, constatăm că nu s-a schimbat prea mult România, mai ales la nivel de mentalități – putem vedea că nici în relația complicată dintre romi și români nu s-au schimbat prea multe, de fapt.

Și că, astfel, avem în continuare atâtea de făcut. Împreună. Ozanne are un întreg capitol în carte intitulat “Țiganii”. Și ce a văzut, până la urmă, el?

CONDIȚII DE LOCUIRE
“Pot spune că știu câte ceva despre gitanii din România, sau țiganii, așa cum sunt numiți aici, de vreme ce niște colibe de-ale lor se învecinau cu grădina casei în care am locuit doi ani la București, așa că am auzit și am văzut multe. Abia se crăpa de ziuă, când scripca și naiul începeau un frumos concert în onoarea lui Pan, stăpânul tuturor; din când în când, cei mici, ispitiți de ciorchinii uriași de struguri, se cățărau peste gard și se serveau din delicioasa țintă a prădăciunii. Erau tare neîngrijiți și nu țineau cont de rânduielile bunei cuviințe; umblau doar pe jumătate îmbrăcați pe vreme caldă, iar copiii lor alergau peste tot complet despuiați.”

LĂUTĂRIA
“Mulțimea orchestrelor de lăutari, sau muzicanți, formate din țigani ar descuraja orice tentativă de numărare. Nu exista, potrivit anotimpului, cafenea sau grădină de vară fără una din aceste trupe, iar muzica lor era nespus de liniștitoare, odată ce auzul se obișnuia cu melodiile lor aparte. În ce privește muzica, lăutarii sunt, într-adevăr, deosebit de talentați. Fără să aibă vreo pregătire și fără să cunoască bazele teoretice sau principiile artei lor, își mânuiesc instrumentele cu o îndemânare ce pare a le fi fost dăruită de Natura însăși. Cântecele sunt cum nu se poate mai stranii și se pot asculta la nesfârșit, cu o plăcere tot mai mare. Încă și mai de mirare este faptul că, după ce ascultă o melodie pentru prima dată, pot să o reproducă fără să știe notele, oricât ar fi de complicată, cu precizie desăvârșită, rafinament și expresivitate. Cine nu a vizitat această țară nu-și poate închipui forța acestui talent nativ. Lăutarii cântă și la baluri și, destul de ciudat, și la înmormântări. Preferă să cânte la vioară, (…) regina tuturor instrumentelor; la cobză, asemănătoare mandolinei, și la nai, flautul lui Pan, pe care l-au adus din Persia”.

MUNCĂ ȘI STIL DE VIAȚĂ
“Chiar dacă în trecut au fost robi, țiganii sunt acum oameni liberi. De meserie, sunt bucătari, fierari, zidari și cărămidari. Cu toate că unii dintre ei au rămas într-un loc și s-au apucat de agricultură, cei mai mulți preferă traiul nomad, iar uneori fură și cerșesc. La țară locuiesc adesea în corturi sau cocioabe ridicate în grabă. Acolo stau unii peste alții bărbați, femei, copii, porci și câini. Trândavi într-o anumită măsură, încearcă mereu să găsească căi de a-și duce viața fără un program zilnic de muncă. Cine le face pe plac se înțelege ușor cu ei.”

LEGEA ROMILOR ȘI DISPREȚUL ROMÂNILOR
“Fiecare dintre aceste triburi își alege un jude și o căpetenie absolute, care poartă numele de bulibașă. Alegerea se face în câmp deschis. În trecut, judele și bulibașa purtau o barbă lungă, ca semn de noblețe, și mergeau tot timpul călare, îmbrăcați într-o lungă mantie roșie, cizme colorate și fes frigian. Așa cum am mai spus, țiganii sunt acum liberi, așa că se pot așeza sau pot colinda oriunde doresc. Condiția lor se îmbunătățește pe zi ce trece, însă românii îi privesc cu dispreț chiar și pe cei mai buni dintre ei. Treptat, încheierea unor căsătorii cu populația autohtonă le-ar putea asigura celor mai sătruitori situația pe care și-o doresc”.

Aceasta a văzut un călător englez de la sfârșitul secolului XIX. De aici am plecat în epoca modernă în relațiile dintre români și romi.

Ar cam fi vremea să ducem, totuși, această poveste mai departe, dincolo de același cerc vicios, care nu a făcut decât să întrețină distanța, deci neînțelegerea.