Cristi Martin, actor: “Suntem obsedați și dominați de nimicuri pe care le transformăm în chestiuni de viață și de moarte, și de forme fără fond”

În Caleido, pe Cristi Martin îl puteți vedea în spectacolul Teatru de repertoriu.

Andrei Crăciun

Domnule Cristi Martin, veți juca în Festivalul Caleido în spectacolul Teatru de repertoriu. Care e povestea acestui spectacol? Despre ce e vorba în el? De ce să vină spectatorul să-l vadă?
Teatru de repertoriu este o dublă premieră în România: este prima dată când acest text se produce aici și este primul text de Eldad Cohen, scriitorul israelian, care se montează la noi în țară. Spectacolul israelian original a participat la festivalul de teatru independent COMIC 7 B pe care îl organizez anual la Buzău, împreună cu soția mea, și a câștigat trofeul „Cel mai bun spectacol”. Ne-a plăcut tuturor atât de mult, încât am hotărât să facem tot ce putem ca să producem o montare în România – ceea ce am reușit, după ceva timp și niște eforturi semnificative. I-am invitat aici pe cei doi actori și regizori ai producției din Israel, Iftach Jeffrey Ophir și Erez Drigues, l-am invitat pe Anghel Damian să intre în nebunia noastră – și el a acceptat – și a urmat multă muncă la foc continuu, preț de câteva săptămâni. După ceva kilograme pierdute, a ieșit o montare despre care publicul zice că e super-tare, iar noi suntem încântați că avem ocazia să jucăm povestea asta. Pe scurt, este vorba despre întâlnirea nebunească dintre un tânăr dramaturg, care a scris o primă piesă și directorul obsedat de Hamlet al unui teatru de repertoriu. Care, de fapt, nu e doar un director oarecare, iar Hamletul din mintea lui nu e nici el o obsesie așa, a unui nebun și atât. Lucrurile se complică, apar detalii de viață și istorii de familie, ascunse bine până atunci, ba chiar și o sabie cu un rost bine pus în poveste.

Ce e deosebit aici?
Publicul va avea ocazia să vadă o montare lucrată milimetric – că doar de aia am vorbit mai devreme de niște kilograme care m-au părăsit -, cu o migală la care nici noi, actorii, nu ne-am așteptat când am început treaba. Este o poveste cu iz de black comedy, cu elemente de dramă și este, cum zice unul dintre personaje, „o piesă deșteaptă”.

Festivalul Caleido își propune să promoveze povești care să ne facă mai conștienți de importanța toleranței și a bunei înțelegeri între oameni indiferent de diferențele de etnie, religie, orientare politică sau sexuală. Credeți că e nevoie de astfel de festivaluri în ziua de azi? 
Mai mult decât nevoie, deși lucrurile ar trebui să stea altfel prin firea lor, ar trebui să nu fie nevoie să vină cineva și să tragă omenirea de mânecă în ideea „frate, suntem oameni cu toții și culoarea pielii e doar o întâmplare geografică”. Sunt atâtea frumuseți pe care le pierdem fiindcă ne împiedicăm în această formă fără fond. Așa că da, hai să atragem atenția asupra oamenilor și a talentelor lor, depășind informațiile nesemnificative. 

Pe dumneavoastră în ce spectacole vă mai putem vedea în această stagiune? Unde? Când? 
În curând, o să reluăm Tanța și Costel, un spectacol produs după schițele lui Ion Băieșu și în care îmi place maxim să joc și să mă joc – nu pe mine însumi, ci să mă joc pe scenă. Lucrez la încă două spectacole foarte faine și sper să ne-ajute Universul să le scoatem la începutul anului viitor, așa că mai povestim despre când și unde. Pe urmă, după jumătatea lui februarie, vom avea un turneu prin Moldova cu Teatru de repertoriu. 

Dacă s-ar face o piesă despre viața noastră de acum, ce titlu credeți că ar trebui să poarte? 
Văzându-ne viața și obsesiile zilnice, i s-ar potrivi ceva de genul „Cu toată dragostea, despre nimic” – din aceleași motive pe care le-am pomenit și mai devreme. Suntem obsedați și dominați de nimicuri pe care le transformăm în chestiuni de viață și de moarte, și de forme fără fond.

Care e situația în teatrul românesc, așa ca privire de ansamblu? Dinspre spectatori se constată tot felul de nemulțumiri, de neînțelegeri, de conflicte – de la ce vă luarăți, fraților? Și ce-o să fie mai departe?
Poate că aici nu-s cel mai potrivit să-mi dau cu părerea, fiindcă sunt independent de mai mult de 20 de ani. Dar da, ar fi excelent dacă am reuși, de exemplu, să ne organizăm cu toții într-un sindicat, să zicem, ca să ne putem exprima mai coerent și mai puternic.

„După jumătatea lui februarie, vom avea un turneu prin Moldova cu Teatru de repertoriu.”

Cristi Martin, actor