Gabriela Harabagiu: „Libertatea e un concept despre care mă feresc să vorbesc sau poate refuz să mă gândesc în profunzime pentru că mă încearcă un sentiment de disperare”

Gabriela Harabagiu, care e treaba cu Teatrul Improbabil și cu teatrul sonor? Unde să vă găsim, dincolo de festivalul Caleido?
Teatrul Improbabil este un proiect care a apărut dintr-o foarte mare necesitate, în perioada pandemiei, în care mulți dintre noi, abia ieșiți din facultate ne-am trezit cu toate ușile închise pe o perioadă de timp nedefinită la momentul respectiv. Într-un context destul de incert în ceea ce privește artele spectacolului, Teatrul Improbabil a reușit să ajungă la oameni prin acest concept de teatru sonor, într-un format accesibil și cu spectacole actuale, artiști tineri și o dorință foarte mare de a se adapta vremurilor. 

Toate spectacolele improbabile se pot asculta gratuit oriunde ai fi, ai nevoie doar de o pereche de căști și de un search pe Spotify: Theatre on demand. Enjoy!

Teama de a înota pe întuneric. Care e povestea acestui spectacol? Din ce s-a născut el? Vă e teamă să înotați pe întuneric?
„Teama de a înota pe întuneric” este un spectacol despre frică și despre acceptarea ei. L-am scris special pentru prima stagiune a Teatrului Improbabil, iar în acea perioadă frica era prezentă peste tot și în toate formele: frica de necunoscut, frica de a rămâne singur, frica de abandon, frica de moarte, inclusiv frica de a-ți fie frică, trăsătura de bază a personajului Otilia. Să înoți pe întuneric e o senzație cu totul aparte, mai ales pentru cei care vor să aibă mereu control absolut asupra propriei persoane sau a vieții în general. Lucrurile își pierd conturul, ca să zic așa. Tu îți pierzi conturul și nu mai poți să simți exact cât de adâncă e apa, cât de negru e cerul, cât de mult înaintezi tu, fiindcă dai din mâini și din picioare sau dacă doar te duce apa acolo unde trebuie să ajungi sau poate nicăieri.

Gabriela Harabagiu, cum îl cheamă pe prietenul dumneavoastră imaginar și de ce?
Imaginarul este pentru unii copii un refugiu, o modalitate de a procesa viața, atunci când realitatea devine mult prea greu de dus. Asta nu înseamnă neapărat că ei nu pot face distincția între planul real și cel imaginar, ci că născocesc de obicei personaje care să le poarte fricile și emoțiile atunci când devin prea copleșitoare sau când nu li se permite să le simtă pe deplin și să le manifesteze, cum este și în cazul Otiliei din „Teama de a înota pe întuneric”. Deseori copiilor li se spune că nu e bine să le fie frică, ei trebuie să fie curajoși mereu, nu e bine să plângă, că îi dor ochii, nu e bine să fie furioși că îi supără pe cei din jur, ori emoțiile astea sunt cât se poate de naturale și trebuie mai întâi de toate acceptate și manifestate. 

Ca să răspund la întrebare, deși am pus în personajul Otiliei multe din trăsăturile copilului care am fost eu, universul ei imaginar l-am creat inspirându-mă din lucrul cu copii foarte speciali, și nu din al meu, copii pe care încerc să îi înțeleg și să le ofer spațiu de desfășurare atât în realitatea noastră, cât și în lumile inventate de ei.  

Cum au primit până acum copiii conceptul de teatru sonor?
Copiii iubesc poveștile și sunt poate principalul instrument de descoperire al vieții în care trăiesc, al dinamicilor posibile în relațiile pe care le au sau pe care urmează să și le facă, al eventualelor situații în care s-ar putea afla. Pentru că experiența lor de viață, spre deosebire de cea a adulților, e mult mai restrânsă, sunt mult mai fascinați și interesați de posibile întâmplări și personaje cu care ei se pot identifica. Prin urmare teatrul sonor a fost o mare bucurie, cel puțin pentru copiii cu care eu lucrez. Jumătate de oră, cât au ascultat, au stat ghemuiți lângă boxa din care se auzea spectacolul, respirând odată cu Otilia și Mubi și amuzându-se la replicile scrise fix în limbajul pe care ei îl folosesc.

CALEIDO se desfășoară în acest an la Timișoara, capitală culturală europeană în 2023, dar și locul de unde a pornit Revoluția din 1989. Ca atare: cu libertatea cum stăm? Dacă privim în urmă la drumul libertății noastre, ce vedem? Dar înainte dacă privim?
Dacă privim în urmă ne vedem constrânși de anumite lucruri, dacă privim în prezent de altele. Libertatea e un concept despre care mă feresc să vorbesc sau poate refuz să mă gândesc în profunzime pentru că mă încearcă un sentiment de disperare. Părinții mei care au trăit în timpul comunismului se plâng de neajunsurile din acea perioadă și observ cu stupoare că și în ziua de azi oamenii duc lipsă de fix aceleași lucruri, doar că sub umbrela libertății și a dezbinării, nemaiexistând acel „dușman comun”, vinovat de toate lucrurile. Acum dacă nu ai suficient ești chiar tu vinovat, că doar ești liber, drept urmare înseamnă că nu muncești destul, nu te străduiești destul, nu ești suficient de bun, nu dai suficient din coate. 

CALEIDO se desfășoară în acest an cu tema: TOGETHERNESS. Cu solidaritatea cum stăm? Și ce poate saunu poate să facă teatrul, sonor sau nu, pentru noi ca societate? Care e superputerea teatrului?
Superputerea teatrului ar trebui să fie tocmai asta, să ne facă conștienți de noi împreună cu ceilalți, prin spectacole cu teme relevante zilelor noastre și subiecte actuale, care macină sau ar trebui să macine tot omul. Să pleci de la un spectacol pe care nu l-ai văzut/ascultat doar tu, ci tu împreună cu mai mulți oameni, și să începi să îți pui întrebări, să îți dea puțin peste cap ce știai tu până atunci și să îi vezi pe ceilalți, și pe tine, de ce nu, din altă perspectivă. Da, asta cred că ar fi superputerea teatrului, să ofere perspective fresh asupra lucrurilor aparent comune sau ignorate.

Dar cu spectacolul “Alexandra, iz everything alright?” care e treaba? Cum ați ajuns să scrieți această piesă devenită iată spectacol de teatru sonor?
„Alexandra, iz everything alright” e un text foarte special și personal, pe care l-am scris într-o perioadă în care încercam eu să înțeleg niște lucruri, deși nu cred că un artist trebuie neapărat să facă întotdeauna terapie prin arta pe care o face. Știam că vreau să scriu un spectacol cu femei și despre femei, în mod special despre relația mamă-fiică, fiindcă această temă este de multe ori foarte glamurizată atât în literatură cât și în teatru. Natalia, personajul pe care îl joacă doamna Carmen Tănase, este o împletire a mai multor repere feminine din familia mea. Femei pe care le-am iubit cu toată inima și pe care le-am urât din tot sufletul în același timp, femei care au crescut copii singure, femei care numărau fiecare leuț de față cu poștărița când venea cu pensia, femei care nu știau cum să-l mai facă pe dracu în patru la final de lună cu facturile, femei care s-au pierdut pe le însele și femei care au încercat să rupă trauma intergenerațională.