Actorul Alexandru Fifea: „Suntem o generație învățată să se descurce, cu asta în mod clar ne-am ales”

de Alina Vîlcan

Vă invităm să redescoperiți realitatea autohtonă nouăzecistă în Festivalul Caleido prin intermediul spectacolului „’90”, în regia lui David Scwartz, despre care ne vorbește în rândurile care urmează actorul Alexandru Fifea. „Aveam 9 ani în decembrie ’89. Maică-mea fusese bătută, arestată și dusă la Jilava, în 21-22 decembrie”, iată cum își începe actorul povestea. Iar istoriile personale ale lor, ale actorilor din distribuție, sunt cele din care se construiește acest spectacol, produs de Macaz Teatru Coop., care vă asigurăm că nu vă va lăsa indiferenți. Așadar, mai țineți minte anii ’90? Cu ce am rămas de-atunci?

UN ALTFEL DE TEATRU. Cum a început atracția ta pentru teatru politic și de ce consideri că e necesar să avem un astfel de teatru? De ce să descoperim istoria recentă prin intermediul spectacolelor?
Eu i-aș spune mai degrabă teatru social-politic. Poate și ca să îndulcesc puțin pastila pentru publicul mai larg care, cred eu, ar putea să încadreze sfera preocupărilor noastre teatrale ca fiind exclusiv politică, înregimentată politic. Implicațiile și zonele de interes ale acestui tip de teatru sunt în primul rând de natură umană, dimensiunea politică derivă din cea socială, cred eu. Pentru mine a fost o evoluție logică. Aflasem încă din facultate că au existat „tinerii furioși”, profesorul nostru de generație, domnul Ion Cojar, a insistat mult pe rolul social, de reacție la realitate, pe care teatrul îl poate avea. În plus, lucram exclusiv în lumina asta a adevărului, pe Cojar asta-l interesa, Adevărul. Nu teatrul, nu teatralul, nu artificiile. Și am zis: hopa, deci se poate vorbi și despre altceva, se poate  vorbi despre ce contează și chiar te doare, pe tine direct, în zona ta directă de interes. Ori eu eram un băiat sărac din Bobocica, crescut în minciuna celor 20 și ceva de ani de semidemocrație, nu credeam și nu m-a interesat niciodată partea oficială a acestei povești cu arta; teatrul de stat și star sistemul românesc mi se par oricum o butaforie gonflabilă foarte ieftină, la care oricum n-o să am niciodată acces, așa că nici n-am vrut să am acces. Am lucrat mult în perioada facultății în spectacolele colegilor din anul paralel de la Regie, care la rândul lor au fost o generație cu  căutări în zona alternativă, așa că pot spune că am ales încă de la început drumul teatrului independent, am scris asta și în lucrarea de licență (râde). Apoi a venit (re)întâlnirea cu David Schwartz și echipa lui de teatru politic, am jucat în „Nu ne-am născut în locul potrivit”, spectacol ce documenta și investiga tema migrației în România. Și lucrurile au început să capete o direcție asumată după ce am lucrat împreună cu David la „Voi n-ați văzut nimic!”, spectacolul mărturie despre circumstanțele uciderii unui parcagiu (Daniel „Dinte” Dumitrache, 1988-2014) într-o secție de Poliție din București. Sunt artist independent și cred că teatrul social și politic poate și merită folosit ca o tribună a drepturilor și libertăților, ca un foarte bun vehicol de teren pentru mesajul social, umanitar, atât de necesar ca adecvare la realitățile pe care le trăim. Îmi aleg subiectele și personajele în funcție de ce mă interesează pe mine ca actor social, ca voce publică ne-oficială, le documentez, le dezvolt în roluri sau în proiecte. Nu mă interesează povești deja spuse, reinterpretări sau suprainterpretări ale textelor clasice, nu mă interesează „ce se cere pe piață”, sau „ce se crede că ar vrea de fapt publicul să vadă” la teatru, nu mă interesează „divertismentul”, nu cred că ăsta e rolul meu în societate. Și iată de ce ar trebui să vină lumea să-mi vadă spectacolele (râde).

’90. Care au fost principalele provocări pentru tine lucrând pentru acest spectacol, în regia lui David Schwartz? Cum s-au construit poveștile pe care le vedem în spectacol, ce va descoperi în ele publicul tânăr, cum se va regăsi publicul care a trăit anii ’90?
În primul rând, de data asta am lucrat cumva ca un pacient care s-ar opera singur, pentru că fiecare din actori și-a spus propria poveste de famile, am scris părțile noastre din poveste, din reamintire în cazul meu, din filmări și interviuri de familie la ceilalți. Și apoi am schimbat între noi poveștile, încât nimeni să nu își joace propriul rol. A fost un proces și foarte mișto, cu partea de documentare istorică să-i zicem, mers în bibliotecă și studiat presa din ultimii 30 de ani, toate reclamele, muzica acelor ani, dar și foarte costisitor emoțional pe de altă parte, pentru că vorbeam despre propriile povești de viață, mecanismele care au făcut ca viețile noastre și ale părinților noștri să devină așa cum sunt sau au fost. Cu destul de puțină vreme înainte o pierdusem pe mama mea la o vârstă încă revoltător de… devreme; și acum îi spuneam povestea, iar povestea ei era de fapt a unei generații, părinții noștri aveau în ’90 vârstele noastre de-acum! Am simțit lucrul la piesă ca pe o reparație morală față de ea în primul rând și ca o terapie de care aveam nevoie în acel moment. Și a existat nivelul ăsta de implicare personală la toți colegii din spectacol, atunci când și-au scris bucățile dar și când am venit cu propunerile de personaje. Și l-am avut pe David care a avut echilibrul, dozajul, decupajul întregii povești și a transformat-o în spectacol. 

AMINTIRILE ACTORULUI. Chiar așa, tu câți ani aveai în perioada nouăzecistă și cum ai rememorat-o acum, cu ocazia spectacolului? În ce consideri că stă importanța anilor care au urmat comunismului? Care ți se par cele mai importante aspecte pe care le datorăm acelor ani – atât pozitive, cât și negative, ținând cont de realitățile de azi?
Aveam 9 ani în decembrie ’89. Maică-mea fusese bătută, arestată și dusă la Jilava, în 21-22 decembrie,  normal că m-am bucurat când am văzut la TV, de Crăciun, imaginea dictatorului și a sinistrei lui soții ciuruiți la perete. Toți din generația mea o au încă proaspătă în minte, sunt sigur. Cum sunt sigur și că pentru mulți, pentru foarte mulți, ăsta a fost momentul 0 al societății românești. Un sperat moment de restart cum l-am crezut majoritatea dintre noi, dar în mod sigur o cotitură a istoriei. Peste câteva zile am mers cu tata să vedem Casa Poporului. Am văzut Palatul Regal încă fumegând și snopuri de garoafe roșii și albe înfipte-n turelele tancurilor din Piața Palatului. Când a început școala, am văzut în curte mormanul de portrete fărâmate ale lui Ceaușescu, unii săream cu picioarele-n cioburi și-n ramele alea aurii. Cu câteva zile înainte fuseseră în fruntea clasei în orice școală din România. Sute de ziare, ne îngropau ziarele în casă și televizorul mergea non-stop, a fost sunetul de fond principal în toți anii care-au urmat. Iar peste televizor, discuțiile permanente despre bani. Apoi am început să învățăm cuvinte noi, privatizare, șomaj, inflație, rate, amanet. Părinții mei fac asta, părinții tăi nu fac, ai mei au, ai tăi nu au, eu am bani, tu nu ai bani. Gri, asta e culoarea adolescenței pentru mine, tonuri de gri, ca-n blocurile gri din videoclipurile anilor ăia. Copiii de-acum mi se par colorați, foarte colorați, într-un contrast șocant față de noi. Și mereu parcă eram în așteptarea a ceva ce se va schimba, poate mâine va fi mai bine, poate  mâine va fi mai simplu. Privind în urmă, asta rămâne, sentimentul ăsta ca un dor de mai bine care n-a mai ajuns să se întâmple de fapt niciodată. Cu diferența că, între timp, oarecum inexplicabil, am îmbătrânit și că măcar atunci nu eram noi cei responsabili, pentru că nu eram decât niște puști. Suntem o generație învățată să se descurce, cu asta în mod clar ne-am ales. Cât de bine știm sau reușim să o facem ține în foarte mare măsură și de cum ne-a prins pe fiecare acel moment de cotitură, perioada imediat următoare, anii următori. Pentru că, din păcate, nu toate poveștile au fost unele de succes, nu toți am ieșit câștigători din ce a urmat.  

O SEARĂ NOUĂZECISTĂ, ÎN CALEIDO. În concluzie, de ce să nu ratăm „’90” în Festivalul Caleido?
În primul rînd pentru că se joacă rar, de cînd spațiul în care a fost creat, Macaz Bar Teatru s-a închis. Asta așa ca o glumă cam tristă. Dar, serios vorbind, spectacolul chiar e tare. Are mult umor, este extrem de personal, e acid, autoironic și e foarte lucid. Și cred că mulți spectatori Își vor regăsi propriile povești de viață și vor vedea lucrurile dintr-o perspectivă la care nu s-au gândit până acum. O perspectivă și o experiență a empatiei așa cum numai un spectacol de teatru foarte bun ți le pot da. 

DE VĂZUT. În ce alte spectacole te mai putem vedea în toamna asta?
Spre sfârșitul lunii noiembrie am trei spectacole în țară cu un one-man show nou-nouț la care am lucrat în timpul verii, tocmai a avut premiera la ArtHub în București. Se numește „Spaghete cu pâine”, e un spectacol autoreferențial despre condiția artistului independent în societatea contemporană. Spectacolele se vor întâmpla la Casa Artelor in Timișoara pe 20, Casa Tranzit din Cluj pe 22 și la 3G în Târgu-Mureș pe 23. Încă un spectacol va fi în București în decembrie, la  #spațiulderepetiții din cadrul ArtHub. 

„Cu destul de puțină vreme înainte să începem să lucrăm pentru spectacolul ’90, o pierdusem pe mama mea la o vârstă încă revoltător de… devreme; și acum îi spuneam povestea, iar povestea ei era de fapt a unei generații, părinții noștri aveau în ’90 vârstele noastre de-acum! Am simțit lucrul la piesă ca pe o reparație morală față de ea în primul rând și ca o terapie de care aveam nevoie în acel moment.”

Alexandru Fifea, actor