Alexandru Ivănoiu: „Eu cred în reformă, nu în revoluție”

Alexandru Ivănoiu este actor și dramaturg și fondatorul Teatrului Improbabil. I-am adresat câteva întrebări despre lucruri foarte probabile, cum sunt Stagiunile Improbabil – teatru sonor, două stagiuni, 13 spectacole. 

Alexandru Ivănoiu, ce este Teatrul Improbabil, cum a apărut și la ce ne folosește el nouă? Dar cu teatrul sonor care e treaba, lumea încă îl confundă cu teatrul radiofonic? Ce e de făcut ca să afle lumea că există teatrul sonor, că e ceva proaspăt și, cum s-ar zice la Timișoara, fain? 

Teatrul Improbabil a apărut în pandemie, ca nevoie de exprimare a tinerilor artiști și ca revitalizare a teatrului radiofonic, așa cum îl cunoaștem în terminologia populară. Însă, el nu se mai aude la radio, ci pe Spotify, pe Youtube, live alături de oameni și de cele mai multe ori în căști. E un meșteșug diferit, nu adaptăm piese/spectacole de teatru pentru a fi auzite, ci le scriem / creăm pentru a deveni o experiență sonoră. Asta îl face teatru sonor, aici începe lupta cu „teatrul radiofonic”. Cred că la teatru cel mai cinstit mijloc de a promova un spectacol e să-i spui cuiva. Dacă el merită să existe, să crească, dacă atinge corzile sensibile sau aduce zâmbete este strict decizia spectatorului. Această decizie poate, într-adevăr, să țină viu Teatrul Improbabil. 

Din stagiunile Teatrului Improbabil mi-au atras atenția câteva spectacole. Unul este Minunea Minunilor, regizat de Andreea Lucaci. Care e povestea acestui spectacol, care mi se pare extrem de important atingând o temă foarte sensibilă din România de azi? 

Am scris Minunea Minunilor din vinovăția legată de bunici. „Sună-i cât mai poți, că într-o zi nu vei mai putea și o să plângi”. Am auzit asta de sute de ori și nu sunt singurul. Crescând trebuie să alegi ce relații întreții. În cazul spectacolului este o relație profesională versus o relație familială. Pentru a complica frumos lucrurile am plasat dinamica românilor plecați în Italia în piesă. Cred că un personaj e definit de deciziile grele pe care le ia. Spectatorul trăiește prin aceste deciziile și este atras în dimensiunea complicată a temei „muncă vs. familie”. Am vrut ca spectacolul să devină un loc al reconcilierii, al amintirii și al repoziționării. Cele mai întâlnite reacții după spectacol au fost „mi-a venit să o sun instant pe bunica/am sunat-o pe bunica”. Nu știu dacă asta e o reușită sau nu. Eu, din păcate, deși o spun cu echilibru și împăcare, nu mai am cum să probez, nu mai am bunici de sunat.

Interviul complet aici: https://atelier.liternet.ro/articol/44450/Andrei-Craciun-Alexandru-Ivanoiu/Eu-cred-in-reforma-nu-in-revolutie-Caleido-2023.html