Alina Mișoc, actriță: „Cred că teatrul poate reprezenta o formă de memorie, mai accesibilă, mai interactivă și mai senzorială”

De vorbă cu actrița Alina Mișoc, despre spectacolul „Pe ei!”, în regia lui Ionuț Caras, care aduce în fața publicului una dintre ororile comunismului – Experimentul Pitești. Un spectacol puternic, care poate fi văzut la București în Festivalul Caleido.

De Alina Vîlcan

Ești singura femeie din distribuția spectacolului Pe ei!, montat de Ionuț Caras, un spectacol despre ororile de la Pitești pornind de la mărturiile supraviețuitorilor. Cum a fost pentru tine această experiență, ce ai înțeles odată cu acest spectacol, ce te-a impresionat cel mai mult din tragedia readusă astfel în atenția publicului? Cum ai descrie Experimentul Pitești dintr-o perspectivă feminină?

Nu sunt singura femeie din spectacolul Pe ei!, mai am două colege, dar dacă te referi la faptul că la un moment dat interpretez o femeie și anume soția lui Eugen Turcanu, atunci da, sunt singura. Pentru mine experiența acestui proiect a fost în primul rând didactică, întrucât nu știam înainte să fiu distribuită în acest spectacol despre Experimentul Pitesti. Lucrul la care am reflectat destul de mult în timp ce lucram la Pe ei! a fost capacitatea omului de a se transforma într-o fiară capabilă de o agresivitate și o atrocitate extremă în anumite condiții ce-l obligă să devină o bestie. Îmi este imposibil să condamn deținuții care erau obligați să devină torționari pentru colegii lor de celulă. Nu pot să spun că eu aș fi făcut altfel, că eu aș fi ales să îndur cele mai groaznice torturi doar ca să nu torturez la rându-mi.

Au fost mai multe lucruri care m-au impresionat o dată ce am început să documentez această tragedie. În primul rând ororile care s-au petrecut la Pitești și nu numai. Deținuții, cum am spus mai sus, care erau forțați să devină torționari, în unele cazuri chiar pentru un membru al familiei lor. În al doilea rând, faptul că deținuții nu aveau nici măcar dreptul sau puterea să-și ia viața, erau siliți să suporte tortura și uneori umilința la care erau supuși. Țin minte că m-a intrigat destul de mult și un lucru pe care l-am citit în cartea Fenomenul Pitești, și anume că cei mai mari torționari din istorie erau niște soți și tați excelenți, de o blajinitate ieșită din comun. Probabil că refulau toată furia și frustrarea în atrocitățile pe care le săvârșeau.

Pe ei! este un spectacol destul de atipic pe scena teatrală de la noi, chiar și în spațiul independent, care au fost principalele provocări pentru voi, echipa, ce a fost cel mai dificil pentru tine din întregul demers?

Inițial, am încercat o interacțiune puțin agresivă cu plublicul, pentru a le oferi o experiență cât mai veridică, însă am renunțat destul de repede la această variantă, pentru că oamenii erau derutați și puși într-o postură prea inconfortabilă. Sigur că întotdeuna ne punem problema de cum va fi receptat spectacolul, de aceea fiecare reprezentație se încheie cu o discuție deschisă cu publicul, în care acesta ne împărtășește păreri, senzații, emoții care l-au traversat pe tot parcursul spectacolului, iar noi răspundem eventualelor nelămuriri sau curiozități. O provocare importantă este să adaptăm spectacolul la fiecare spațiu în care jucăm. Din punctul meu de vedere, nu este un spectacol care poate fi jucat în orice spațiu. Și cel mai dificil pentru mine este să fac mai tehnic traseele de fizicație ce simulează bătăi. Dupa fiecare Pe ei! știu că voi fi plină de vânătăi.

Cum vezi teatrul ca formă de memorie în România de azi, de ce consideri important ca teatrul actual să se aplece asupra acestui aspect și cât de interesată consideri că este generația ta de acest tip de teatru?

Cred că teatrul poate reprezenta o formă de memorie, mai accesibilă, mai interactivă și mai senzorială și cred că este necesar ca teatrul actual să îmbrățișeze acest aspect, pentru a familiariza generațiile mai tinere cu istorii relativ recente. În România de azi se întâmplă multe lucruri care nu sunt în regula: se face un referendum referitor la căsătoria între persoanele de același sex, oamenii sunt agresați de jandarmi la proteste, se moare în spitale din cauza condițiilor precare, se fură din banii publici, sunt ocupate funcții importante de personae necalificate în domeniile respective, cazul Colectiv și așa mai departe. Pentru ca aceste lucruri să se schimbe, cred că teatrul ar putea ajuta, prin aducerea în prim plan a  unor evenimente tragice din istoria recentă.

Ca în orice generație, întotdeuna vor exista oameni interesați de un subiect sau altul. Cred că un aport destul de mare în stârnirea interesului tinerilor pentru teatru documentar îl are modul în care este realizat spectacolul, dar și partea de promovare. Sunt convisă că și în cazul unui singur om, dacă un spectacol l-a atins sau i-a stârnit interesul pentru un anumit subiect, el va trimite încă patru oameni la reprezentația următoare. Eu cred că tinerii din ziua de azi își doresc să fie informați în ceea ce privește perioadele precedente, într-un mod cât mai artistic, interactiv și uman.

Care sunt cele mai puternice amintiri pe care le-ai adunat jucând acest spectacol până acum?

Cele mai puternice amintiri legate de spectacolul Pe ei! sunt reprezentațiile de la Pitești, chiar din penitenciarul unde au fost săvârșite ororile, acum devenit muzeu. Acel spațiu are o încărcătură aparte, care ajută spectacolul să se împlinească. Îmi amintesc că în timpul unei reprezentații era foarte înnorat, stătea să plouă din clipă-n clipă. Trebuie să menționez că spectacolul, la Pitești, întotdeauna s-a jucat afară. Nu a plouat deloc pe tot parcursul reperezentației și abia la ultima scenă a început ploaia ca și cum ar fi fost o cuvântare. De parcă Dumnezeu crea odată cu noi. O altă amintire puternică este premiera acestui spectacol, la care a fost prezent în public un fost deținut al Experimentului Pitești. Îmi amintesc că la finalul spectacolului, acel bătrânel a spus doar: „A fost mult mai rău de atât”.

Cum a fost pentru tine acest an de pandemie, în ce spectacole, chiar și online, te vedem în această perioadă și în perioada următoare? Cum a arătat cotidianul tău din primăvara anului trecut, de când totul s-a dat peste cap, până acum?

Pentru mine, anul acesta de pandemie a fost cu suișuri și coborâșuri. Un an în care s-au întâmplat și lucruri bune pentru mine, atât pe plan profesional, cât și pe cel personal. Am avut momente în care am rămas pozitivă, încercând să vad partea plină a paharului, să profit de timpul pe care, dintr-o dată îl aveam din belșug, pentru a citi mai mult și a mă uita la filme. Mărturisesc că, tot anul acesta, nevoită fiind de context, am devenit o bucătăreasă desăvârșită și am descoperit că gătitul chiar îmi place și-mi aduce satisfacție. De asemenea, am început să-mi creez o rutină de antrenamente fizice și am făcut câteva schimbări benefice în regimul alimentar.

Dar, pentru că niciun lucru pe lumea asta nu este perfect, sigur, am avut ca tot omul și momente de cădere, în care mă simțeam debusolată și nu știam încotro s-o apuc. Însă am avut câțiva colaci de salvare. Cei de la Artiști Împreună au avut o inițiativă foarte interesantă la care am aplicat și eu și am fost selectată. „Opera mea” poate fi vizionată pe Facebook, fie pe pagina Artiști Împreună, fie pe pagina mea personală, și se numește Jurnal în vremuri de restriște. Altfel, mă puteți vedea în spectacolul (IN)CORECT, de la Reactor de Creatie si Experiment din Cluj; pe Youtobe, într-o serie de episoade pentru copii, produse de MiniReactor Cluj și în curând mă veți putea auzi într-o serie de episode de teatru radiofonic pentru copii, produse tot de MiniReactor Cluj. Tot acum lucrez și la primul meu proiect de teatru, după un an și ceva de pauză. Va fi o producție Reactor Cluj, în regia lui Cristi Ban, care probabil nu-și va avea premiera în online.

Cum este să fii actriță în România mileniului III, ce e bine, ce e rău?

Să termini Actorie în ziua de azi poate să fie destul de riscant. Sunt desul de multe facultăți de teatru, atât de stat, cât și private, care livrează pe piață, în fiecare an, poate mai mult de o sută de actori licențiați. Deci, cu mult peste ce pot oferi teatrele de stat. Concursurile pe post pentru actorii tineri sunt foarte rare, iar concurența este mare. Desigur, o parte bună a acestor vremuri sunt spațiile independente, care oferă tinerilor artiști o alternativă pentru a-și practica meseria, însă aceastea foarte rar îți pot oferi o stabilitate financiară. Și eu fac parte din breasla actorilor independenți, fiind actriță la Reactor, și din proprie experiență pot spune că uneori proiectele independente mi-au oferit un spațiu mai liber și mai intim de dezvoltare și creație, orientat mai mult spre performance, cu metode diferite de abordare față de cele dintr-un teatru de stat. O altă pârghie pentru artiștii tineri sunt reclamele și videoclipurile.

Am terminat facultatea în 2016 și în acești cinci ani am ajuns la certitudinea că nu este suficient să fii mucitor și talentat, trebuie să ai și o șansă, niște întâlniri care să te ducă mai departe pe acest drum. Sigur, ajută să fii într-o căutare continuă pentru această șansă și, dacă se ivește, să fii prezent să o poți prinde.

De ce să nu ratăm Pe ei! la București, în Festivalul Caleido?

Vino să vezi spectacolul Pe ei! în Festivalul Caleido pentru că este un spectacol atipic, care te va face să reflectezi asupra anumitor aspecte. Vino să cunoști o perioadă care, acum, pare departe de tine, dar care poate reveni oricând. Poate acest spectacol te va face să te gândești mai bine atunci când mergi sau nu mergi să votezi.

„Cele mai puternice amintiri legate de spectacolul Pe ei! sunt reprezentațiile de la Pitești, chiar din penitenciarul unde au fost săvârșite ororile, acum devenit muzeu. Acel spațiu are o încărcătură aparte, care ajută spectacolul să se împlinească.” Alina Mișoc, actriță