Andrei Ursu: „Important e să nu uităm să râdem”

Andrei Ursu a scris textul spectacolului Zambara Kabarett, care poate fi văzut în Festivalul CALEIDO. 
Andrei Crăciun 

Andrei Ursu, care treaba cu Zambara Kabarett? Cum a apărut spectacolul și ce vrea el să ne spună nouă? 
Treaba e că de mult ne doream să facem un spectacol despre oraș, și mai ales despre cele întâmplate în ultimii ani în Timișoara, la nivel social, politic și artistic. Pentru că s-au întâmplat cam multe. Unele bune, altele mai puțin. Altele de-a dreptul halucinante. Orașul s-a schimbat enorm. Și simțeam cumva nevoia asta de a documenta și chestiona într-un mod creativ toate schimbările astea care pe mine, cel puțin, m-au inspirat, intrigat, scârbit și bulversat, toate în același timp. Zambara Kabarett a fost pentru mine încercarea de a scrie un fel de scrisoare de dragoste dulce-amară, o declarație asumată și directă pentru un loc la care țin enorm, fără însă a-l ridica pe vreun soi de piedestal. Pe care am încercat să-l văd și să-l arăt așa cum e. Cu bube cu tot.

Spectacolul vrea să spună că schimbarea e inevitabilă, doare, bulversează și rămâne constantă. Nu poate fi oprită. Nici controlată. Numai oamenii sunt controlabili. Și cât se poate de failibili. Important e să nu uităm să râdem, să înțelegem că nu tot ce zboară se mănâncă, și că, în definitiv, până la urmă totul trece. 

O temă puternică: un oraș în schimbare. Cum credeți că a traversat România schimbările de după 1989, mai ales că veți juca la Timișoara, orașul de unde a pornit libertatea noastră de după comunism. Ce ne-a adus schimbarea? Un bilanț despre libertate, dacă nu e prea mult. 
România a traversat perioada într-un mod cât se poate de românesc – mai după ureche, cu frății făcute cu dracul, cu babe pieptănându-se în timp ce se dădea cu mineri în populație, cu zâmbete și ridicări suave din umeri, dar mai ales cu politicieni puși pe înavuțire și cu o populație scoasă la lumină cu țârâita, de obicei în zi de alegeri și trasă de jug ca vita pe scări, ca să se ajungă la plasa electorală din pod și ca să arătăm lumii că merităm și noi în organizații suprastatale. Lăsând gluma la o parte, și luând în seamă întreg contextul social și politic aferent, a fost o perioadă tulbure, plină de promisiuni neîndeplinite sau chiar încălcate fățiș, în care clasa politică a jucat la două capete din incompetență crasă, din lipsă de viziune, din încăpățânare; datorită diverselor nostalgii ideologice, dar mai ales pentru interese meschine și cît se poate de materiale, mizând pe starea de bulversare a populației. Unii au câștigat, alții au pierdut, și mulți, poate prea mulți, au cam murit aiurea în zilele din 1989, dar și după. 

Cum necum, am ajuns în rând cu lumea, cel puțin dacă privești ansamblul la nivel superficial. Suntem în UE, în NATO, avem TV cât cuprinde, internet de mare viteză și granițe deschise, dar și o grămadă de fantome care refuză să ne părăsească. Iar sărmanul Iancu Caragiale continuă să se învârtă în mormânt. Mă gândesc că dacă i-am lega mormântul de la Bellu la rețeaua națională de electrificare, n-am mai avea probleme cu energia electrică pentru cel puțin următoarea sută de ani. Am putea deveni chiar și furnizor pentru alte state din zonă.

Ce i-ați spune unui tânăr spre a-l convinge să vină să vadă Zambara Kabarett? Ce ar putea câștiga din această întâlnire?
I-aș spune că dacă nu prea știe care-i faza cu Timișoara și de ce e cum e, are șanse mari să înțeleagă multe dacă vine să vadă spectacolul. Ar putea câștiga o altfel de perspectivă, ar râde mai mult decât ar plânge, și ar avea ocazia să vadă niște performeri (actrițe și muzicieni) fenomenali.

Festivalul CALEIDO se desfășoară în acest an sub cupola titlului TOGETHERNESS. Ce înseamnă acest cuvânt pentru Andrei Ursu? 
Înseamnă să fii împreună cu alți oameni, pentru o vreme, într-un loc, în care se-ntâmplă ceva, pentru un timp dat.

Poate frumusețea să salveze lumea? Poate frumusețea unui cabaret să salveze lumea? Și dacă da, când se va întâmpla, fiindcă timpul pare că iar nu mai are răbdare cu oamenii. Cred că frumusețea poate să țină lumea la distanță, măcar pentru o vreme. Nu cred că teatrul sau cabaretul o pot salva, dar poate reușesc să salveze oamenii din ea. Iar dacă măcar o mână de oameni se pot salva, am speranța că-și vor imagina o lume unde să fie mai multă frumusețe decât există în cea de acum.