Coregraful Răzvan Rotaru: „American Gypsy își propune să schimbe mentalități și să deschidă ochii privitorilor”

Despre rasism, inegalități sociale și relații interumane surprinse în teatrul independent, cu Răzvan Rotaru, coregraf și performer al spectacolului „American Gypsy”, în regia lui Mihai Lukacs, un spectacol provocator care aduce în prim-plan fenomenul migrației și adolescența romă. Bazat pe romanul omonim semnat de scriitoarea americană Oksana Marafioti, „American Gypsy” va putea fi văzut în Caleido 2020.

De Alina Vîlcan

ÎN CULISELE AMERICAN GYPSY. Cum s-a construit spectacolul montat de Mihai Lukacs și produs de Paradaiz? Ce te-a atras de la început la acest spectacol?
Spectacolul American Gypsy a luat naștere de la ideea lui Mihai Lukacs de a dramatiza romanul cu același nume al Oksanei Marafioti. Am stat la o masă, am discutat și ideea de teatru playback m-a atras foarte tare. Plus că, în afară de calitatea de interpret, aveam să o primesc și pe cea de coregraf al proiectului, ceea ce m-am provocat și atras și mai tare.

PROVOCĂRI. Care au fost principalele provocări pentru tine, din punct de vedere artistic, lucrând pentru acest spectacol care îmbină elemente de teatru, performance, dans contemporan ș.a.?
Cea mai mare provocare pentru mine a fost să mă mișc la intensitate maximă fără să vorbesc real, ci doar să fac playback. La început a fost extrem de ciudat pentru că, după cum știm cu toții, cu cât scazi volumul vocii tale, cu atât și intensitatea mișcărilor tale se micșorează. Atunci când vorbim în șoaptă e clar că nu gesticulăm prea mult. Ei bine, aici trebuia să nu vorbesc deloc și să gesticulez mult, să dansez, să ocup spațiul, să interacționez cu partenera de scenă și publicul, dar toate astea fără să scot vreun sunet. A fost și este atât o provocare corporală, cât și una actoricească.

MIGRAȚIE. Cum consideri că putem înțelege mai bine migrația românilor urmărind American Gypsy? 
American Gypsy vorbește mult despre migrație. Vorbește și despre rasism, inegalități sociale, relații interumane și multe altele. Urmărind acest spectacol putem înțelege mai bine migrația românilor pentru că putem vedea încă o dată și poate mai clar toate lipsurile și neajunsurile care ne fac să vrem ceva mai bun: că nu ne înțelegem cu părinții, că nu găsim deschidere în sistemul de învățământ, că ne zbatem continuu pentru lucruri simple, să suntem tot timpul puși în casetuțe, etichitați bine, fără să mai avem șanse reale de a schimba părerea generală despre noi înșine… Par lucruri simple și banale, dar dacă nu deschidem bine ochii la cei din jurul nostru, atunci vor fi alții care le vor deschide ușile și îi vor primi cu căldură în țara și viața lor. Doar să fie clar: nu consider că prin alte locuri viața e roz. În niciun caz. Dar cred că tărie că sunt acceptate mai multe nuanțe. 

ADOLESCENȚĂ. Care sunt cele mai importante aspecte din spectacol cu privire la adolescența în comunitatea romă, cum își propune spectacolul să schimbe mentalități, să deschidă noi perspective?
American Gypsy își propune – la fel cum ar trebui să facă orice spectacol – să schimbe mentalități și să deschidă ochii privitorilor. Și asta nu într-un mod tezist, ci doar prin imagini și situații scrise atât de curat și clar de autoare. Extremele ne ajută să vedem media, dar generalizarea unei etnii ca fiind într-un fel anume nu ajută. Oamenii sunt oameni, indiferent de religie, sex, etnie, culoarea pielii, a ochilor, orientare politică sau sexuală. Deși suntem în anul 2020 și evoluăm incredibil de rapid din punct de vedere tehnologic, emoțional și psihologic se pare că nu ținem pasul cu diversitatea și diferențele dintre noi. Da, suntem cu toții diferiți și asta e foarte bine. Nu suntem definiți doar de o singură particularitate a noastră. Suntem o compilație de stări, pasiuni și experiențe. Eu îmi propun zilnic ca nouă perspectivă să rămân deschis și să încerc să-l înțeleg pe cel de lângă mine.

TEATRU INDEPENDENT. Cum vezi temele abordate în teatrul independent autohton, prin intermediul explorării performative, cum e și cazul acestui spectacol? Cât de puternice sunt, cum stăm la acest capitol? Și, bineînțeles, de ce are nevoie teatrul independent de la noi pentru a deveni o voce și mai auzită?
Teatrul independent a fost tot timpul aici. La colțul străzii, într-o sufragerie, într-un muzeu, într-o fabrică părăsită sau în orice alte spațiu, mai convențional sau nu. Ce îmi place cel mai mult la arta independentă – și aici includ orice formă de artă vizuală, performativă, teatrală, dansantă – e că vorbește despre lucruri actuale. Despre ce se întâmplă aici și acum. Spațiul și teatrul independent au nevoie de oameni deschiși care să creadă și să participe la explorările noastre. Să accepte că există și alte moduri în care poți spune un text sau în care îți poți mișca corpul. Alte moduri în care poți picta un tablou sau cânta la un instrument convențional. Investiți și dați o șansă proiectelor independente și disciplinate. Iar acolo unde vedeți performanță dați feedback. Iar unde nu, plecați din sală. Arta se educă cu și prin oameni.

2020. Cum a fost acest an pentru tine, ce a fost diferit, ce a fost cel mai dificil, cât de mult ai jucat, ce te-a enervat, ce te-a bucurat?
Acest an pentru mine a început bine. Am avut trei spectacole în ianuarie cu elevii școlii mele de dans de la Buzău și apoi am plecat în Arizona, unde am început lucrul pentru un spectacol de teatru-dans la care am fost selectat să particip. Între timp, am filmat acolo diverse concepte de video-dans, printre care două dintre ele au avut loc în New York. Apoi a venit pandemia și am încercat pentru două luni – cât am fost blocat în casă – să fiu cât se poate de disciplinat și am profitat din plin de timpul liber. Am luat cursuri de dans online cu coregrafi cu care nu știu sigur dacă aș fi reușit vreodată să iau. În aceeași zi aveam un curs în Los Angeles, apoi unul în Germania sau Brazilia. La final de mai, am ajuns înapoi în București, unde am așteptat să se întâmple ceva în aer liber. Îmi era dor tare de scenă. Am avut ocazia să dansez alături de colegii mei de la Linotip în a lor „BASMa Curată”, iar în august am mai avut un spectacol alături de Asociația PETEC. În iulie, am intrat în distribuția celui mai nou spectacol de la Apropo – „Dincolo de oglindă”, unde am repetat și coregrafiat până la final de septembrie și am avut norocul să-l jucăm de două ori cu public. Clar e un an dificil din toate punctele de vedere, o combinație de sentimente triste și ciudate, dar admit că undeva am și o mică bucurie că în viața mea trec și printr-un eveniment de amplitudine globală. Nu am jucat foarte mult, dar zilnic am avut dansul lângă mine și mi-am putut descărca toate emoțiile și stările.

ÎN CONCLUZIE, de ce să nu ratăm American Gypsy în Caleido 2020? 
Nu ratați American Gypsy pentru că e savuros, amuzant, dansant, foarte muzical, colorat și cu emoții împachetat.

Urmărind American Gypsy putem înțelege mai bine migrația românilor, pentru că putem vedea încă o dată și poate mai clar toate lipsurile și neajunsurile care ne fac să vrem ceva mai bun: că nu ne înțelegem cu părinții, că nu găsim deschidere în sistemul de învățământ, că ne zbatem continuu pentru lucruri simple…

Răzvan Rotaru, actor

Foto sus: Adrian Păun