David Schwartz: „M-am lovit ocazional și de atacuri antisemite directe”

Am vorbit cu regizorul spectacolului „Nu ne-am născut în locul potrivit”, care deschide Caleido, despre rasism, antisemitism, șovinism, xenofobie, dar , mai ales, despre teatru.

 Andrei Crăciun

David Schwartz, Caleido e un festival care se dedică bogăției pe care o aduce diversitatea etnică. Are teatrul puterea să schimbe mentalitățile viciate de șovinism, antisemitism, xenofobie? Mai ales într-un timp precum cel prezent, când extremismele înfloresc în toată lumea? Chiar poate teatrul să facă asta?  E nevoie de un astfel de festival la București?

Din punctul meu de vedere, teatrul are o forță specială de persuasiune. Această forță e dată de experiența întâlnirii imediate și nemediate între performer și spectator. Asta creează un tip special de emoție, activează un alt nivel de percepție. În special teatrul în spații mici, în care spectatorii și performerii sunt aproape unii de alții. Mai departe, așa cum spuneau de exemplu Getino și Solanas în manifestul pentru un „Al treilea cinema”, un film, o piesă de teatru, o dezbatere sau chiar o grevă, dacă sunt izolate nu vor putea schimba lumea. Însă dacă eforturile vin împreună și manifestările sunt inter-conectate, atunci avem șansa unei schimbări de paradigmă. Deci teatrul poate contribui substanțial, poate să fie parte importantă din schimbarea de mentalitate despre care vorbiți. Dar, desigur, e nevoie de un efort al mai multor factori din întreaga societate. Or, aici stăm deocamdată destul de prost.

Care e condiția minoritarului (nu doar etnic) în România, astăzi?

Eu refuz diferențierea asta calitativă obligatorie minoritar/majoritar. Depinde cum definim minoritatea. Aș vorbi mai degrabă de categorii privilegiate și categorii subalterne / oprimate / exploatate. Femeile sunt majoritare și cu toate astea sunt în poziții subalterne din multe puncte de vedere (de la abundența hărțuirii și violenței sexuale la subreprezentarea în poziții de conducere și plata mai mică decât în cazul bărbaților pentru aceeași muncă prestată, și până la munca domestică și de îngrijire, încă neremunerată în majoritatea familiilor). În ceea ce privește minoritățile etnice, de exemplu, avem din nou situații diferite de la caz la caz. Nu cred că cineva poate susține serios că minoritatea germană are astăzi o condiție inferioară în România. În schimb, este evident pentru orice persoană de bună credință și corect informată că rasismul anti-roma este la cote foarte ridicate. Eu unul cred într-o abordare intersecțională, în cadrul căreia să înțelegem că există nivele multiple de exploatare și oprimare care funcționează diferit în funcție de apartenența la o anumită clasă socială, etnie, gen, orientare sexuală.

Personal, v-ați lovit de prejudecăți din cauză că nu aveți aceleași origini ca majoritatea cetățenilor din această țară (care are și un trecut marcat de fanatism)?

Prejudecățile există la tot pasul. M-am lovit ocazional și de atacuri antisemite directe (o simplă căutare pe google „david schwartz regizor” vă va conduce la câteva ), m-am lovit însă de cele mai multe ori de un analfabetism cras în ceea ce privește istoria și cultura minorității evreiești. Venit inclusiv din partea unor persoane cu aspirații progresiste. Dar asta e situația în care ne aflăm și e într-un fel de înțeles. Deși populația evreiască reprezintă parte constitutivă a istoriei și construirii României de astăzi, numărul atât de mic de evrei face oricum inevitabile confuziile și prejudecățile. Să zicem că există „scuze” și „explicații”. Mai gravă decât prejudecățile legate de „evrei” în general mi se pare însă lipsa de cunoaștere și înțelegere a istoriei fascismului și rasismului românesc și european. E o lipsă gravă de cunoaștere a resorturilor acestor mișcări și a contextului istoric, politic și economic care a dus la apariția și proliferarea ideilor fasciste și rasiste. Și această lipsă e periculoasă pentru că, așa cum se vede destul de bine astăzi, ne lasă complet descoperiți în fața noilor forme de rasism și șovinism. Din păcate, strict discursul „etnicist” de „promovare a diversității și valorilor minorităților” nu va suplini această lipsă. Pentru asta avem nevoie de educație politică serioasă.

De ce să vadă un spectator Nu ne-am născut la locul potrivit. Ce vrea să spună, ca să zicem așa, autorul?

Spectacolul își propune să transmită istoriile de viață și perspectivele unor persoane refugiate în sau din România. Vorbește despre experiența refugiului, despre apartenența la un teritoriu sau la un „popor”, despre dificultățile concrete, materiale, dar și despre problemele de adaptare cu care se confruntă persoanele refugiate. Și, lucru din păcate la fel de actual astăzi ca și acum 6 ani, când Monica Marinescu și cu mine am scris prima versiune a textului, vorbește despre cauzele structurale și despre urmările la nivelul omului obișnuit ale războaielor imperiale. Cred că spectacolul este important pentru că deschide poarta înțelegerii perspectivei acestui „celălalt” construit artificial de mass-media care este persoana refugiată (artificial pentru că „diferențele” față de „noi” nu sunt deloc atât de mari pe cât am crede, ci dimpotrivă abundă experiențe comune sau familiare). Dar și pentru că vorbește despre contextul geo-politic care provoacă aceste procese violente de dislocare.

Cum merge treaba cu MACAZ? E un proiect care vine prea devreme sau prea târziu sau la timpul potrivit pentru București? Care e viitorul MACAZ-ului?

Deocamdată treaba merge bine. La nivelul (auto)organizării, proiectul funcționează foarte bine – munca în cooperativă, fără șefi, fără patroni, are din punctul nostru de vedere și din experiența de aproape doi ani foarte multe avantaje. La nivelul concret al activităților artistico-politice, din nou lucrurile merg foarte bine – am avut în 2017 cinci premiere, pentru 2018 avem pregătite șapte spectacole noi. Dincolo de spectacolele produse de echipa noastră, colaborăm cu, zicem noi, cele mai interesante grupuri și cei mai interesanți artiști de teatru implicat social-politic (compania Giuvlipen, Teatru-Beznă, Lorand Maxim, Petro Ionescu și Raul Coldea, Bogdan Georgescu, Teatru-Spălătorie din Chișinău, Reactor de Creație și Experiment din Cluj etc.). Și încet-încet se construiește un public fidel și implicat. Nu în ultimul rând, reușim să ne plătim chiria și salariile, ceea ce în condițiile date este chiar o performanță.

Foto: George Popescu