Gry Kipperberg: „Cu siguranță mă simt neobișnuită în piesă și sunt în continuare surprinsă de material, de co-interpreții mei și, de asemenea, de modul în care piesa pare să rămână relevantă”

Colaborezi cu Francesco Scavetta de mulți ani, ați înființat împreună compania WEE în 1998. Cum abordați colaborarea din perspectivă artistică?

Colaborarea noastră a început în timp ce amândoi eram interpreți într-un spectacol al coregrafului italian Giorgio Rossi în 1996. Spectacolul a fost produs de Black Box Teater din Oslo și a dus la apariția primului spectacol al lui Francesco în Norvegia, „Tata și-a dorit întotdeauna să îmi crească o pereche de aripi”, care a avut premiera la Black Box Teater în 1998. Iar în 1999 am înființat compania Wee în timp ce auto-produceam piesa „a tiny grin – un progetto per una grande serra”. 

De atunci, am colaborat la crearea a 22 de spectacole full-length și a mai multor lucrări mai scurte, iar fiecare proiect a avut propriul raționament intuitiv, inclusiv în ceea ce privește colaborarea. A început de la dorința de a lucra împreună și, pe o perioadă de peste 25 de ani, colaborarea și inter-relația dintre noi continuă să se schimbe. Francesco este întotdeauna implicat ca și coregraf și anterior a dansat mai mult. Eu sunt implicată ca interpretă în majoritatea creațiilor și am semnat ca și coregrafă unele lucrări – dar și am creat două piese solo. Amândoi colaborăm în planificarea și producția creativă și practică a unui spectacol.

În „Hardly ever” creați peisaje fictive în care corpul fizic construiește mai multe semnificații. Cum ați lucrat înspre această abordare?

Ne-am distrat foarte mult creând materialul pentru ”Hardly Ever” și am definit de la început câteva strategii și metode de lucru cu afirmații fizice și verbale numite ”i am going to/ eu voi”, ”this is/ acesta este” și ”have you ever/ tu vreodată”. Și apărut un material foarte specific, definit în porțiuni mai scurte sau mai lungi, cum ar fi povestiri, imagini dinamice și jocuri distractive. Ca interpret, creez o linie prin episoade, dar, în același timp, condițiile și relațiile dintre interpreți și cu materialul se schimbă. Este ca și cum ai lucra cu schimbări de atenție și conștientizare, creând un flux printr-un continuum de momente singulare în care identitățile și relațiile se schimbă. Ca interpret, este provocator și distractiv și trebuie să poți păstra un anumit ritm.

Cum integrezi mișcarea și textul împreună? Cum se traduce relația lor prin corp?

Pentru mine este mult despre crearea unui sens. Adică ascult afirmațiile fizice și verbale și permit un răspuns, în termenii unei acțiuni care implică o traducere. O traducere care ar putea fi surprinzătoare sau chiar non-logică. Dar care în continuare sens și permite noi conexiuni.

Lucrarea a fost descrisă ca fiind „insolită, amuzantă, poetică, subtil politică, surprinzătoare, veselă, vitalizantă și actuală”. Cum se simte din pozitia interpretului?

Mi se pare destul de potrivită cu propriile mele senzații. Cu siguranță mă simt neobișnuită în piesă și sunt în continuare surprinsă de material, de co-interpreții mei și, de asemenea, de modul în care piesa pare să rămână relevantă. Condițiile din jur afectează modul în care materialul este primit și modul în care diferite părți ale piesei ies în evidență și capătă mai multă importanță sau își schimbă ușor sensul.

”Hardly ever” operează cu întrebarea: „Crezi în ceea ce spun sau în ceea ce arăt?”. Din perspectiva ta personală, care este răspunsul?

Pornesc, ca performer, cu premisa de a te invita să crezi că ceea ce fac este adevărat, iar apoi, pe parcurs, îmi place să prezint ceva ca adevăr, chiar dacă este o minciună sau mă raportez la un adevăr care stă la baza minciunii. Ca atunci când pui împreună două lucruri care nu se potrivesc – în sine nu sunt o minciună, dar alăturarea lor nu are sens, nu e logică, însă eu le prezint ca și cum ar avea.