Mareele de primăvară ale unei fete cuminți
„Mareele de primăvară ale unei fete cuminți” este o producție Indie Box creată în cadrul din programului 4 Corpuri – colectiv pentru dans, un program multianual coordonat de Fundația Gabriela Tudor și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
„Mareele de primăvară ale unei fete cuminți” spune povestea unei mame care a înnebunit într-o zi de toamnă. Performance-ul expune diferite puncte de vedere asupra nebuniei, a felului în care „nebunul” este văzut social, precum și a felului în care el se simte în raport cu ceilalți. Eticheta „nebunului” te poate plasa în raporturi diverse cu lumea „normală”: o problemă care trebuie rezolvată, un izvor de creativitate, o oglindă a disfuncțiilor sociale, un obstacol de evitat, un amalgam de incoerențe. În discursul ei, Alexandra integrează fragmente din memoriile întâlnite de-a lungul cercetării.
28 noiembrie, 20:00 | AUĂLEU
Pentru rezervări completați formularul de aici. Accesul în sală se face cu 15 minute înainte de ora anunțată
Concept și interpretare: Alexandra Bălășoiu
Artist vizual: Amalia Dulhan
Draga mea,
Uneori, din sufletele noastre scuipăm flăcări de furie și suferință asemenea unui dragon care a uitat să zboare. Alteori, ele se adună precum o ceață printre omoplați, țesuturi și oase. Se înfășoară de liniile noastre precum o vată pe băț, iar, de nu avem timp și răbdare să le deșirăm, precum bilele de pe o numărătoare, vor veni și zile când spuma lor se va revărsa peste noi. Din spuma aceea, cândva, am văzut soare și flăcări, bucurie și extaz pe care nu le-am putut cuprinde cu mintea și pe care le-am scuipat haotic precum un dragon speriat de imaginea lui în oglindă.
Apoi, am intrat pe un culoar gri și îngust, unde m-am despărțit în două bile, de foc și de liniște, uneori de extaz și amorțire. M-am rostogolit prin culoarele strâmte și fade, încercând să merg cu precizie, pe liniile lor neimportante. Am uitat de mine, de timp și de tine.
M-am odihnit apoi la un copac și am îmbrățișat tot acest necunoscut, ale cărui linii de tristețe se prelungeau până în mine.
Nimeni nu te poate cunoaște niciodată cu adevărat. Și cel mai mare act de curaj pe care îl poate face iubirea, e să accepte că în tine curge o mare. O mare înspumată și liniștită și rece și caldă și cu meduze și cu pești și cu broaște țestoase care înoată în adâncuri. Marea nu se înțelege bine cu plasticul invențiilor noastre umane și, deși suntem cu toții specialiști în construcție, înăuntru suntem o apă care nu se oprește niciodată. Apa erodează mereu și mereu și mereu. Se adaptează, se învolburează, răspunde. O mare nu încape într-o sticlă.