Natalie Ester: „Mă tem că nu e leac împotriva fanatismului”

Actrița de la Teatrul Evreiesc de Stat joacă în festivalul Caleido în spectacolul „Zeul Măcelului”.

Andrei Crăciun

Natalie, festivalul Caleido a ajuns la ediția a doua. Își propune să vorbească despre minoritățile etnice (și nu numai) din România (și nu numai) prin intermediul teatrului. Dat fiind că prezentul e așa cum e, crezi că e binevenit un asemenea festival?
Tocmai pentru că prezentul e așa cum e, avem mare nevoie de teatru și de manifestări artistice care să ne țină în față oglinda. Încă mai sper că privindu-ne, ne-am putea înțelege mai bine. E o nevoie acută de înțelegere și de comunicare.

Ce putere crezi că mai are teatrul, astăzi? Poate el să vindece? Poate să prevină căderi înspre extremism? Ce poate?
Teatrul s-a născut pentru a-i slăvi pe Zei. Undeva pe parcurs, a schimbat adresanții. Puterea pe care o are este direct proporțională cu puterea creatorilor săi. E capabil de foarte multe: ne poate vindeca, ne poate educa, ne poate binedispune… Pe mine personal mă ține în viață. N-aș putea să-mi imaginez o lume fără teatru. Zici că închin o odă conducătorului iubit, dar fix așa simt. Sunt perfect conștientă că și în teatru există greșeli, încercări nereușite, dezamăgiri…

Ce înseamnă să fii evreu în țara noastră, la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI?
Numele meu e de origine iudaică. Eu am mai multe origini (ca noi toți, de altfel) și niciun merit (sau vreo vină) în privința asta. Nici nu trebuie să fii evreu (evreii se recunosc după mamă) ca să știi cum e să fii evreu în țara noastră. E suficient să te cheme „Ester” și ești considerat „altfel”. Nu mi-a fost ușor cu numele ăsta, dar nu mi l-aș schimba pentru nimic în lume. Sunt fericită că îl port și norocoasă că l-am primit, dar mă preocupă mai mult eticheta pe care îmi rămân scrise vorbele și faptele, nu cea pe care mi-o lipește cineva, superficial, obligându-mă să mă raportez la o anumită etnie. Înnebunesc când văd atâta ignoranță în jur. N-am învățat mai nimic din istorie. Nimic. Mi-aduc aminte că am scris anul trecut, pe Facebook, o urare de Crăciun… În fiecare urare picur un strop de suflet. S-a găsit unul care să mă bălăcărească pentru așa îndăzneală: ”voi, evreii, ar tebui să aveți bunul simț și sa nu vă băgați în sărbătorile noastre”. Nu i-am zis nici că-i tâmpit, nici că-s creștină. Am preferat să-i spun că are dreptate și că am să mă retrag cu tot cu Isus din sărbătoarea lui, dacă tot îi displac evreii. Nu cred că a înțeles ironia.

Natalie, o să te întreb ca la domnul Amos Oz: cum lecuiești un fanatic?
Amos Oz. Cât de bine scrie omul ăsta… Mă tem că nu e leac împotriva fanatismului. Răul, intoleranța, violența, ura, mândria vor face întotdeauna parte din natura omului. Fără ele nu am ști ce e binele, toleranța, iubirea, modestia. Ne naștem pentru a ni le face aflate și pentru a alege de partea cui vrem să fim. Probabil că răspunsul stă în „cunoaștere”.

Vei juca în Festival în Zeul Măcelului. Care e treaba cu acest zeu al măcelului? De ce ar trebui să vedem acest frumos spectacol? Ce ne învață el? Ce vrea să spună autorul?
Îți răspund cu o replică: „Trăiesc după legile și valorile europene la care sunt fericită că ader”. Dar rostul acestui spectacol e să zguduie sala de râs. Râsul e cel mai bun medicament care există acum pe piață.