Raul Coldea: „Avem nevoie de teatru documentar, pentru că avem nevoie de o artă mai locală și mai sinceră”

De Alina Vîlcan

Pe regizorul Raul Coldea îl regăsim în echipa care semnează spectacolul Baladele memoriei, adus în Caleido 2019 de Reactor Cluj. Un spectacol colectiv de teatru documentar ce „îți dă ocazia să asculți povești care sunt și ale părinților și bunicilor noștri, ale celor mai mulți dintre noi. Pentru că e un exercițiu de a reîncepe să ascultăm aceste povești cu respect pentru generația lor”, după cum spune Raul Coldea în rândurile care urmează.

Cum s-a construit spectacolul Baladele memoriei, de la ce ați pornit?
Nicoleta Esinencu, membră a colectivului Teatru Spălătorie din Chișinău, a fost invitată de Reactor să lucreze alături de echipa noastră. Tema apăruse încă de la momentul respectiv ca una pe care toți cei care se ocupă de partea de management al spațiului și de management de proiect o considerau importantă pentru societatea de astăzi. Nicoleta m-a cooptat apoi în proiect și a existat un timp în care am pus împreună pe masă gânduri și întrebări legate de propriile istorii de familie și de contextul larg în care poveștile de viață ale celor din generațiile părinților noștri le-au (și ne-au) influențat viețile.

A doua parte a procesului a constat într-un atelier de povești personale pe care l-am susținut la Centrul de Zi pentru Vârstnici nr. 1 din Cluj. O parte dintre textele pe care le-am scris împreună cu participantele și participanții la atelier au fost o ocazie bună de a pune tema într-un context local clar și ne-au deschis un drum spre interviuri mai consistente care, ulterior, au devenit parte din corpul spectacolului. Au fost întâlniri pline de emoție, am descoperit povești în care ne regăseam, care ne-au arătat cum a decurs la Cluj perioada dezindustrializării de după 1989, ale cărei victime au fost multe dintre persoanele care sunt acum în apropiere de vârsta pensionării.

În urma atelierului au fost invitate mai multe persoane să se alăture proiectului, Ionela Pop fiind în final singura care a ajuns să fie pe scenă. Tot în perioada aceea i-am cooptat și pe cei doi actori profesioniști, Oana Hodade și Doru Taloș. Procesul de dezvoltare a textului de spectacol a fost unul complex, a coincis cu o mare parte din perioada de repetiții și a constat într-o dezbatere permanentă a temelor din spectacol și în foarte multe momente în care ne-am deschis unii în fața celorlalți, în care am încercat mereu să fim personali și empatici față de temele pe care le abordam și față de poveștile pe care le aduceam în scenă.

Cine este Ionela Pop, femeia de 69 de ani cu a cărei poveste facem astfel cunoștință?
Ionela este o femeie ale cărei povești ne demonstrează cât de fragile și de complexe sunt istoriile noastre de viață, ale tuturor. E o femeie curajoasă, puternică și optimistă. Și e cea care ne aduce de fiecare dată aminte mereu că viața trebuie trăită cu respect pentru cei din jurul nostru și pentru noi înșine.

Istoria unei generații. Ce aflăm din Baladele memoriei despre generația care astăzi are în jur de 70 de ani, cum privim către istoria acestei generații odată cu acest spectacol?
Punem accent pe cum au resimțit tranziția anilor ‘90 aceste persoane. Mitul libertății care a început să fie prezent în societatea noastră imediat după 1989 a însemnat pentru mulți dintre părinții noștri o poveste pe care nu o înțelegeau și care nu funcționa. Disponibilizările, inflația, instabilitatea, promisiunea că austeritatea e doar provizorie au distrus speranțele acestei generații și au însingurat-o.

În discuțiile din timpul procesului am ajuns de multe ori la ideea că aceste persoane trebuie să fie reprezentate într-o lumină care să redea demnitatea cu care multe dintre ele trăiesc. A fost surprinzător și încurajator să descoperim că întâlnim oameni care găsesc o forță și o demnitate incredibile. Asta  în contextul în care, în societățile noastre – în Moldova și în România – discursul de ură împotriva persoanelor vârstnice și împotriva persoanelor sărace câștigă tot mai mult teren. Cred că trebuie să avem disponibilitatea de a înțelege și discuta critic procesele politice și economice ale perioadei de după 1989. Să înțelegem istoriile personale ale celor din familiile noastre și să facem exercițiul de a ne gândi la viitorul nostru. În cazul nostru, gândindu-ne mult la aceste teme, am ajuns la concluzia că ce trebuie recuperate în societatea de azi sunt raporturile de vecinătate sănătoase – trăim și muncim alături de oameni pe care îi cunoaștem tot mai puțin.

Teatru documentar. Ce te atrage la acest tip de teatru, cum consideri că stăm la acest capitol pe plan autohton și de ce e necesar să avem teatru documentar în România?
Teatrul documentar, mai ales atunci când documentează istorii personale, îți dă ocazia să privești, din perspective diferite, realități politice care, altfel, sunt doar istorie seacă și, de multe ori, părtinitoare. Se întâmplă întotdeauna să te regăsești, în parte sau în totalitate, cu poveștile de viață ale altor oameni și asta nu poate decât să fie încurajator. Îți dă forță, îți amintește că nu ești singur, că povestea familiei tale este povestea unei întregi societăți. Te ajută să înțelegi și să fii mai empatic. Produce un tip de emoție pe care nu o găsești în nicio altă zonă a teatrului, una pe care ficțiunea pură nu reușește să o reproducă, emoția realităților dure, a poveștilor adevărate.

Cred că teatrul documentar a câștigat teren în România, dar ar fi loc de mult mai mult. Până la urmă, vorbim de patru-cinci spații sau grupuri de artiști care fac constant tipul acesta de muncă. Cred că ar fi sănătos să existe cât mai multe spectacole care pornesc de la documentarea contextelor noastre locale, că trebuie să facem munca asta cu multă responsabilitate și să nu considerăm că există doar o singură rețetă pentru acest gen de spectacol.

Contextul nostru cultural pune în continuare preț pe marile titluri, pe marii autori. Și de multe ori, cel mai bun text pe care poți să îl citești e acela pe care îl scrii împreună cu o echipă, care se dezvoltă organic la repetiții, care se naște din încercări, din munca de transcriere a interviurilor, din dezbatere și – în cazurile fericite – din consens. De multe ori, cel mai bun spectacol nu e acela care vine ca un nou artificiu de interpretare a unei povești cunoscute de toată lumea, ci acela făcut din nevoia de a vorbi despre ceva care te doare, din nevoia de reprezentare a unor probleme care sunt peste tot în jurul tău. Altfel spus, avem nevoie de teatru documentar, pentru că avem nevoie de o artă mai locală și mai sinceră.

Regizorul. Cine este Raul Coldea, ce te-a determinat să alegi regia, care au fost principalele provocări pentru tine până acum, ca regizor, și ce spectacole pe care le semnezi (singur sau în colaborare) mai putem vedea acum?
Eram sigur de prin clasa a X-a că vreau să fac teatru, am ales regia în ultimul moment, pentru că mi s-a părut că așa voi putea povesti cel mai bine ce voi avea de povestit. Până la urmă am încercat de toate, împreună cu Petro Ionescu am semnat concept și dramaturgie – am gândit, scris și regizat spectacole împreună, am și jucat, am fost invitat în două proiecte ca parte a echipei artistice, unul dintre ele fiind chiar Baladele memoriei. Cred că, atâta timp cât îți dorești să faci ceva, nu contează cine ce studii are și mai ales cine ce funcție are. Provocarea este întotdeauna să negociezi raportoruile la lucru, să lucrezi cu sau împotriva statutului de putere pe care ți-l dă, simbolic, meseria. Să te asiguri ca toată lumea să se simtă reprezentată de ceea ce face. Și ca toată lumea să își asume, în moduri diferite, dar în cantități egale, responsabilitatea pentru munca pe care o faceți împreună.

Pe lângă Baladele memoriei, ați putut vedea sau veți mai putea vedea Îmi place sushi, cea mai recentă premieră de la Reactor, un spectacol special, pe un text de Ioana Hogman, despre frică și masculinitate. Și acum intru pe ultima sută de metri cu repetițiile pentru Playground, la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Vom avea primele două reprezentații în 6 și 7 decembrie. Textul e scris de mine și documentează povești legate de munca în corporație. Urmărim relația dintre muncă și acasă. Sunt două spectacole foarte importante pentru mine, marchează un moment în care încerc să găsesc moduri noi, personale, de a spune povestea.

Reactor Cluj. Te-aș ruga să ne povestești mai multe despre spațiul Reactor, cum a fost 2019 pentru voi?
Cred că Reactorul a avut un an bun, cu producții de calitate, cu o deschidere spre publicuri noi și spre moduri noi de a face teatru, însă îi simt pe colegii mei din echipa administrativă obosiți. Și e normal să fie așa când încă teatrul independent nu are nicio siguranță, trebuie să spere de la un an la altul, de la o sesiune de finanțare la alta. Situația în care trebuie să scrii proiecte, să le implementezi, să le raportezi și să mai găsești timp și energie și pentru munca artistică e una extrem de dură. Deocamdată, pe lângă spectacolele, atelierele, întâlnirile cu persoane extraordinare, public și artiști, eu rămân cu trei momente importante: protestul de la Gala Premiilor UNITER, stagiunea de teatru Reactor Zalău și campania de strângere de fonduri pentru o nouă dubă care să ne plimbe prin țară. Cred că a fost un an în care Reactorul a fost asumat, puternic și prezent cu spectacolele sale în comunități tot mai diverse.

În concluzie, de ce să nu ratăm Baladele memoriei în Festivalul Caleido?
Pentru că îți dă ocazia să asculți povești care sunt și ale părinților și bunicilor noștri, ale celor mai mulți dintre noi. Pentru că e un exercițiu de a reîncepe să ascultăm aceste povești cu respect pentru generația lor. E un spectacol în care foarte mulți oameni (pe scenă, în spatele ei și din tot felul de aparate de redat sunet) se vulnerabilizează în speranța ca la final să avem mai multă răbdare, disponibilitatea de a-i asculta și de a-i privi cu adevărat pe cei din jurul nostru.

„Mitul libertății care a început să fie prezent în societatea noastră imediat după 1989 a însemnat pentru mulți dintre părinții noștri o poveste pe care nu o înțelegeau și care nu funcționa.”

Raul Coldea