Trupa PlayHood: „Povestea noastră seamănă cu aceea în care baronul Münchhausen se apucă de ceafă și se scoate singur din mlaștină”

Ați auzit de trupa PlayHood? Povestea ei începe în urmă cu cinci ani, într-o școală din Ferentari. Primul lor spectacol de teatru a fost „Povestiri în curtea școlii”; era chiar despre ei și viața din cartier. Azi, joacă „Home” la Godot Cafe-Teatru, spectacol pe care îl aduc vineri seară și în Caleido 2017. Despre PlayHood, cea mai optimistă trupă din București, ne vorbește în rândurile care urmează Antonio Belea, actor și unul dintre liderii trupei.

de Alina Vîlcan

Cine sunteți voi, cum a apărut trupa de teatru PlayHood, cum sună povestea voastră?

Povestea noastră a început acum cinci ani, la Clubul de Educație Alternativă de la Școala nr. 136 din Ferentari. După vreo trei ani în care am văzut că nu avem cum să scăpăm de domnu’ Ionuț (n.r.: Ionuț Oprea, coordonatorul trupei), că orice am face el tot vine și revine, am zis să ne apucăm și noi serios de treabă și să începem să-l ascultăm. Și ascultându-l noi așa, ne-am dat seama că nu zice rău, și textele alea din „Povestiri din curtea școlii” sunau chiar bine, erau despre noi și pentru noi. A urmat primul nostru turneu în București, unde am jucat „Povestirile” în șapte spații diferite, și în perioada respectivă s-a născut idea de trupă, conceptul de PlayHood.

Ați început, așadar, cu „Povestiri din curtea școlii”, spectacol bazat pe viața din Ferentari…
Am primit foarte multă atenție și încurajări de la tot felul de oameni, și asta ne-a dat putere și curaj pentru a merge mai departe. Acum, „Povestirile” noastre le mai joacă și alți puști din Ferentari, pe care noi, „veteranii”, i-am ajutat să le înțeleagă și să le învețe. Am vrea ca și ei să treaca prin experiențele fabuloase prin care am trecut noi, să simtă și ei că vocea lor contează, că exista și altfel de experiențe dincolo de limitele cartierului. Ca să-i vedeți jucând trebuie doar să urmăriți cele două pagini de Facebook, PlayHood și Povestiri din curtea școlii. Acolo postăm tot ce ține de activitatea noastră artistică. Povestea trupei noastre este de fapt povestea unor copii care, prin simplul fapt că au început să creadă în ei, și-au depășit limitele și s-au adus mai aproape de visurile lor. Glumind și păstrând proporțiile, seamănă cu povestea în care baronul Münchhausen se apucă de ceafă și se scoate singur din mlaștină.

A urmat „Home”, spectacol găzduit de Godot Cafe-Teatru, pe care publicul îl va putea vedea și în Caleido 2017. Despre ce este vorba, de această dată?

„Home” este un text despre patru tineri care, în urma unor împrejurări, ajung într-un centru de detenție pentru minori. Pușcărie de copii, cum îi zicem noi pe scurt. Aici cei patru se află în grija doamnei S., care reprezintă un sistem strict și sever, ce are ca scop să-și țină prizonierii izolați de societate cât mai mult timp. Aici, Acasă, cei patră își dau seama că doar dacă acționează împreună și renunță la egoism pot să se reîntoarcă în societate. E, de fapt, povestea noastră, povestea PlayHood, spusă altfel, iar trăsăturile de caracter ale personajelor sunt foarte asemănătoare cu cele ale noastre.

Vise, obstacole depășite indiferent de condiții, o lume mai bună… Elementele care construiesc mesajul vostru sunt de-un optimism molipsitor. Ce vă inspiră, ce vă motivează?

Sunt foarte multe lucruri care ne motivează: aplauzele celor care ne văd, faptul că suntem chemați să vorbim în emisiuni de radio și TV, se scriu articole despre noi, se filmează reportaje, suntem invitați să jucăm la evenimente, în festivaluri, ne recunoaște lumea prin cartier și puștii vor să fie ca noi. Dar cel mai important pentru noi este faptul că cineva ne întreabă despre ceea ce simțim sau ceea ce gândim; că avem o voce și o poveste care e relevantă nu doar pentru noi, ci și pentru alții care se află în dificultate. De asemenea, ne motivează faptul că uneori, prin ceea ce facem pe scenă, putem să aducem oamenilor un zâmbet sau un scurt moment de bucurie.

Pentru că festivalul Caleido este (și) despre etnicitate și multiculturalism, cum vedeți aceste aspecte în România anului 2017? Cum stăm?

Despre multiculturalism nu știm noi ce să zicem prea multe, că nu prea știm exact ce înseamnă. Dacă vorbim despre etnia romă, suntem conștienți că încă mai există probleme de percepție sau conflicte, dar noi încercăm să le abordăm cu optimism și energie pozitivă. Spre exemplu, în „Povestiri din curtea școlii” avem o scenă în care noi vorbim deschis și cu umor despre ciori. Chiar dacă e un subiect sensibil, care uneori ne afectează nu tocmai plăcut, ne-am dat seama că abordarea noastră poate să schimbe mentalități. Uneori au venit diverse persoane la noi după spectacol și ne-au felicitat spunându-ne că au privit dintr-o altă perspectivă aceste aspecte etnice sau rasismul despre care vorbim. Unii oameni ne-au mărturisit că sunt rasiști, dar că de acum înainte ar vrea să nu mai fie.

Cum trăiește trupa PlayHood în viața de zi cu zi? Cât timp vă ocupă teatrul, dansul? Cum arată o zi obișnuită pentru voi?

Trupa PlayHood merge la scoală, apoi, după-amiaza, la repetiție. Dacă nu avem repetiție ne vedem între noi prin cartier, vorbim una-alta, ne facem planuri, mai o caterincă, o glumă proastă, un live pe Facebook, mai cântăm un freestyle, ne distrăm și noi cum putem. Câteodată mai mergem pe la domnu’ Ionuț, unde bem un suc sau mâncăm ceva bun. În general, încercăm să ținem aproape unul de celălalt și să ne ajutăm între noi cum putem.

Care este principala ta satisfacție după acești ani de PlayHood? Ce a fost cel mai dificil, ce a fost cel mai frumos?

Cel mai greu e cu organizarea trupei. Suntem foarte diferiți, fiecare cu ideile lui, astfel că uneori e foarte greu să ne mobilizăm. Încă învățăm să ne acceptăm unii pe alții, cu bune și rele, cu defecte și calități, să ne ascultăm, să colaborăm. Momentele cele mai valoroase sunt acelea în care reușim să funcționăm ca o mașinărie, toată lumea știe ce are de făcut și tragem cu toții la aceeași căruță. Când se-ntâmplă toate astea și reușim să ne prezentăm ca niște profesionisti, se simte o energie specială în interiorul trupei, totul e ca într-un vis, și parcă timpul se oprește în loc. Încercăm să refacem cât mai des genul ăsta de moment, e dificil, dar merită!

Foto: Antonio Belea