Coregrafa Andreea Novac: „Am o singură obsesie continuă – corpul, și el se regăsește mereu în ce fac”

de Alina Vîlcan

Coregrafa Andreea Novac și actorul István Téglás aduc în Festivalul Caleido premiera „Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards”, prin care lansează  o serie de întrebări despre „cum ar trebui să fie un spectacol” și „ce poate el să facă”. „Este, în același timp, un spectacol despre colaborarea dintre noi, despre a fi împreună pe scenă fără a avea presiunea unei anumite abordări sau estetici”, spune Andreea, la 11 ani de la prima sa colaborare cu Istvan, pentru performance-ul „Dance a playful body”. 

UN NOU SPECTACOL. Andreea, ce pregătești pentru Caleido 2019, alături de István Téglás? Ce urmează să vedem și de la ce ați pornit, de această dată?
Spectacolul pe care urmează să îl prezentăm în Caleido apare la aproape 11 ani de la prima noastră întâlnire. Cu câteva excepții, spectacolele pe care le-am avut împreună au plecat de la întrebări legate de ceea ce facem, de profesia noastră, de interesele actuale. Pregătim un spectacol cu un nume lung și (auto)ironic – „Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards” – în care lansăm o serie de întrebări despre cum ar trebui să fie un spectacol, ce poate el să facă, ce impact are ceea ce facem noi pe scenă. Un fel de vrăjire pentru dezvrăjire. Este un spectacol greu, pentru că întrebările sunt grele. Dar cu István nu am lucrat niciodată în propuneri ușoare. Este, în acelasi timp, un spectacol despre colaborarea dintre noi, despre a fi împreună pe scenă fără a avea presiunea unei anumite abordări sau estetici, iar acest lucru contrabalanseaza întrebările de mai sus. 

O COLABORARE. Așa cum ziceai, nu e prima dată când lucrezi alături de István Téglás. Ce amintiri ați adunat lucrând pentru spectacolele de până acum și cum a fost această nouă întâlnire?
Nu e prima dată când suntem împreună într-un proiect, dar e prima dată când suntem împreună pe scenă. Până acum eu am fost mereu afară. Cred ca cel mai puternic gând pe care îl am când vorbesc despre István se leagă de primul solo pe care l-am construit împreună. Îmi amintesc că, în 2008, când am văzut prima prezentare a performance-ului „Dance a playful body”, am gândit că așa vreau să arate și să se simtă ceea ce fac eu. Ce facem împreună. Nici atunci nu a fost un proces ușor, dimpotrivă, ne-a consumat tare. Voiam să renunț în fiecare zi. Și tot în fiecare zi mă întorceam în sală. Cred că de aici a apărut și s-a dezvoltat o încredere și o prietenie artistică (și apoi umană) care pe mine m-a ajutat mult peste ani. Pentru că nu întotdeauna mi-am găsit locul. Dar faptul că István era cu mine, că puteam oricând să îi propun un proiect și să lucrăm împreună așa cum vrem și ni se pare potrivit, m-a ținut la suprafață. Nu cred că el știe asta. Este important acest „nimic nu trebuie, dar totul e posibil” artistic, care mie îmi deschide infinite posibilități. Este și debusolant, dar și teribil de ofertant. 

După 11 ani, întâlnirea noastră de acum conține aceleași premize, noi suntem un pic diferiți. Poate ceva mai așezați și sceptici. Sau mai maturi artistic, ca să sune frumos. Dar legătura artistică dintre noi este aceeași. Stăm pe poziții de egalitate în spectacol, asta înseamnă că responsabilitatea este împărtășită, deci și negocierea mai aprigă. Și nu suntem cei mai maleabili artiști.

DANS CONTEMPORAN. Cum vezi dansul contemporan în România mileniului III? Cum stăm la acest capitol?
Acesta este un subiect sensibil, căci este o diferență între ceea ce văd și ceea ce mi-aș dori să se întâmple. Este mult de vorbit aici: despre context, despre finanțări, continuitate, vizibilitate, despre rezistenșă, subzistență, despre educație, așteptări etc. Sunt o mulțime de factori de luat în considerare, iar situația actuală ne afecteză pe toți. Artiștii continuă însă să lucreze, au apărut mai multe asociații care fac front comun, Centrul Național al Dansului București are activitate susținută, fiecare dintre noi se responsabilizează pentru domeniul acesta. Fiecare încearcă, cu mijloacele proprii, să contribuie. Iar acesta nu e un lucru puțin. De fapt, mi se pare că este unul dintre domeniile în care se manifestă o foarte puternică coeziune și susținere între artiști, între artiști și instituții – avem un scop comun. Și cum eu, prin structură, sunt o optimistă, vreau să cred că lucrurile, chiar dacă momentan se duc în jos, își vor găsi și panta ascendentă. În timp.

PROVOCĂRI. Care consideri că au fost principalele provocări profesionale de până acum pentru tine?
Eu spun despre mine că sunt un artist norocos, traseul meu profesional a fost destul de lin. Este adevărat ca nu mi-am dorit niciodată să cuceresc lumea, ceea ce am făcut până acum a fost în strânsă legătură cu nevoile și plăcerile mele. Cred ca la început principala provocare a fost legată de nevoia de a demonstra sau de a mă valida. Când am renunțat la gândurile acestea am început să dansez cu adevărat. Apoi au fost multe provocari legate de a înțelege ce îmi este specific, ce îmi place să fac. De a-mi găsi vocea, mișcarea. Acum sunt multe provocări legate de ce aș vrea să fac mai departe, înspre ce îmi virez atenția, în ce îmi pun energia. De a mă expune constant la informație. Și am devenit mult mai selectivă. 

INFLUENȚE. Ce te inspiră, cât iei din realitate și aduci în spectacolele tale, ce artiști (de oriunde și de oricând) îți plac?
Nu știu cu adevărat să îți răspund la ce mă inspiră, pentru că nu am putut niciodată să îmi urmăresc pe termen lung inspirația. Gândurile mele sunt de-a valma, nu sunt deloc disciplinată, așa funcționez eu. La un moment dat mă trezesc că apare un ceva ce nu îmi mai dă pace. E ca un bâzâit continuu pe care îl port cu mine, încep să mă uit la lucruri prin prisma acestui bâzâit, vorbesc despre el și, din vânt din pământ, apare urgența de a face un spectacol despre asta. Am o singură obsesie continuă și constantă – corpul, și el se regăsește în ce fac mereu. Vorbesc în spectacolele mele mai puțin despre realitate, cât despre „states”, un fel de peisaje pe care le traversez sau care mă traversează, și care trec de la foarte personal la foarte abstract. Spun despre mine că sunt un brainiac care eșuează mereu în emoție. Probabil pentru că structura mea este profund emoțională, și atunci am nevoie de creier ca să o strunesc.

Iar legat de artiști, aici sunt două categorii – cei care mi-au schimbat felul de a privi și de a face și cei care îmi plac pentru că mă conectez rațional la discursul/procesul/produsul lor artistic. În prima categorie intră câțiva artiști și câteva spectacole pe care i-am/le-am văzut peste ani – Antonija Livingstone, Forced Entartainment, Romeo Castellucci, Ivo Dimchev; în cea de-a doua categorie sunt teoreticieni sau artiști care mi-au deschis mintea – Jassem Hindi, André  Lepecki, Florentina Holzinger, Mette Edvardsen, Alice Chauchat, Jérôme Bel.

DE VĂZUT. Ce alte spectacole de Andreea Novac mai putem vedea în aceasta perioadă și unde?
După premiera din Caleido o să intru în vacanță, am nevoie. Dar sunt câteva spectacole care rulează pe scenele din București și pe care anul viitor le voi prezenta în țară – „37 minutes of make believe” – un solo performat de mine, în care vorbesc despre procesul împărtășit al imaginației între scenă și public, și „A truth, a lie and a list of possibilities” – un trio, în care dansez împreună cu Cristina Lilienfeld și Andreea Belu, care vorbește despre frumusețe ca experiență mereu instabilă, subjugantă și eliberatoare, ca plăcere împărtășită. 

ÎN CONCLUZIE… De ce să nu ratăm spectacolul vostru din Caleido 2019?
Nu am fost niciodată foarte pricepută în a „vinde”. În primul rând nu trebuie să ratați spectacole. Al nostru nu trebuie ratat pentru că e fin, delicat și ironic, și pentru că, la capătul lui, sperăm să venim un pic modificați la întâlnirea dintre artiști și public.

„Nu întotdeauna mi-am găsit locul. Dar faptul că István era cu mine, că puteam oricând să îi propun un proiect și să lucrăm împreună așa cum vrem și ni se pare potrivit, m-a ținut la suprafață. Nu cred că el știe asta. Este important acest «nimic nu trebuie, dar totul e posibil» artistic, care mie îmi deschide infinite posibilități. Este și debusolant, dar și teribil de ofertant.”

Andreea Novac, coregrafă