Actrița Florina Gleznea: „Sectorul independent este profund afectat și neglijat”

„Am încercat să ne apropiem pas cu pas și să înțelegem autismul ca formă de diversitate”, spune actrița Florina Gleznea despre spectacolul „Singurătatea pietrelor” (regia Norbert Boda), în care o vedem în Caleido 2021 și care abordează un subiect important despre care vorbim prea puțin în România: viața copiilor cu autism. Despre provocările acestei producții Unteatru, cât și despre zona independentă și consecințele pandemiei, am stat de vorbă în rândurile care urmează.

De Alina Vîlcan

Te vedem în Festivalul Caleido 2021, în Singurătatea pietrelor, spectacol montat de Norbert Boda la Unteatru. Ce înseamnă pentru tine acest spectacol și cum te-ai pregătit pentru rolul de aici, care au fost principalele provocări, de această dată?

Împreună cu Norbert Boda si colegii actori de la Unteatru, Alex Popa și Bogdan Nechifor, am încercat să ne apropiem pas cu pas și să înțelegem autismul ca formă de diversitate. Textul are la bază  nucleul copil-mamă-tată, care ar trebui să fie invincibil și să treacă cu  ușurință peste momente-limită, însă devine extrem de vulnerabil în fața necunoscutului. Rolul mamei în această situație se definește printr-o grijă excesivă, prin multă răbdare și iubire față de fiul cu autism.

Bazat pe textul lui Flavius Lucăcel, spectacolul de față aduce în prim-plan un subiect important, despre care se vorbește prea puțin în România – viața copiilor cu autism și a familiilor din care fac parte. Cum a fost pentru tine această experiență, din acest punct de vedere, al temei abordate?

Îmi doream de mult să joc într-un spectacol pe această  temă, așa că am fost încântată de textul lui Flavius Lucăcel. Dorința mea era legată de o experiență mai veche,  atunci când am vizitat pentru prima dată un centru de terapie pentru copii cu autism. Țin minte cât de tulburată am fost după întâlnirea cu acei copii-înger. Mă simțeam ca o intrusă venită într-o lume necunoscută și unde o fetiță, văzându-mi dezorientarea, a venit spre mine și mi s-a așezat în brațe. N-am știut cum să reacționez, am paralizat! A fost foarte emoționant și atunci am înțeles că noi suntem cei limitați, care nu știm, nu vrem, nu suntem în stare să acționăm. Cred că în România se știe de existența acestor centre de terapie unde oameni de specialitate reușesc cu multă răbdare și grijă să găsească metode de vindecare.

Cum a arătat pentru actrița Florina Gleznea această perioadă de pandemie?

După cum știm, situația a fost cam așa: s-au închis teatrele, s-au deschis teatrele, am avut repetiții, n-am mai avut repetiții, urma să am premieră, n-am mai avut premieră. Traversăm o perioadă dificilă, generatoare de schimbări. Sunt convinsă că teatrul va absorbi totul și va da naștere la noi forme artistice.

Te numeri printre actorii care s-au implicat recent în construirea unui nou teatru independent în București, un proiect inițiat de Chris Simion-Mercurian. Ce te-a determinat să te alături actorilor care s-au unit astfel pentru a contribui la apariția spațiului Grivița 53? Care este mesajul vostru?

Mesajul este simplu și sincer: „Să construim împreună un nou teatru!” M-am alăturat inițiativei pentru că este un gând frumos si o nevoie disperată de noi spații independente.

Cum vezi sectorul teatrului independent în Bucureștiul de azi, prin ce îl consideri important și ce ai spune că ar fi de făcut pentru a sta mai bine la acest capitol?

Sectorul independent este profund afectat și neglijat. După aproape un an, încă nu s-au găsit soluții. Cred că teatrul independent este important pentru că și-a câștigat identitatea prin multă muncă și spirit inovator, pentru că a  format un public, pentru că abordează și pune în discuție diverse teme în spectacolele realizate.

Ești din Câmpina, însă ai studiat în București, la Liceul „Dinu Lipatti” și la UNATC. Întorcându-ne în timp, cum ai ales să mergi la Lipatti și să continui cu actoria, cum îți amintești azi de anii de studenție, cum îți imaginai lumea teatrului și ce s-a schimbat (dacă s-a schimbat ceva) odată ce ai intrat în această lume și ai ajuns să o cunoști? Cum au stat lucrurile, în cazul tău?

De fapt, sunt din Brebu, o comună la câțiva kilometri de Câmpina. Un loc absolut minunat, de unde am plecat la 14 ani pentru că m-am decis că vreau să fac teatru. Anii de liceu nu au fost cei mai fericiți, pentru că a existat acea perioadă de adaptare, însă am recuperat în facultate, unde m-am simțit extraordinar. Acolo l-am întâlnit pe domnul profesor Ion Cojar si concepțiile mele despre teatru s-au schimbat. Minunea asta de om care vorbea despre adevăr și autenticitate la modul cel mai profund, încât îți era rușine să vezi teatrul altfel. După care au urmat spectacolele în teatru și întâlnirile cu oameni, regizori si actori, extrem de importanți pentru mine. Trebuie să recunosc că a existat multă compatibilitate între mine și regizorii cu care am lucrat. Am învățat să ascult și să cred în ce spune celălalt. Am propus texte care mai târziu au devenit spectacole. Am căutat tot timpul și nu am așteptat niciodată să mi se întâmple minuni.

În încheiere, de ce să nu ratăm Singurătatea pietrelor în Caleido 2021?

Pentru că e o frumoasă poveste despre un băiețel diferit, prea tăcut, care spune: „Mie îmi plac mai ales urmele lăsate de roțile umede pe asfaltul încins. Îmi plac la fel de mult ca fata din stânga mea. Mă liniștesc.”

„Traversăm o perioadă dificilă, generatoare de schimbări. Sunt convinsă că teatrul va absorbi totul și va da naștere la noi forme artistice.” Florina Gleznea, actriță

Foto portret: Adi Bulboacă